Am Fost Orb, Acum Văd

Mărturie Personală de preot convertit Jose A. Fernandez

Am fost născut orb, nu fizic, ci spiritual, în anul 1899 într-una din cele mai muntoase și inaccesilibe regiuni din Asturias numită pe bună dreptate „Elveția spaniolă”.

Părinții mei erau romano-catolici devotați, care au avut credința „omului de cărbune„ menționat de Sf. Tereza de Avila; și anume, au crezut implicit tot ceea ce Biserica Romano- Catolică a învățat și a crezut. Ei au avut, într-adevăr, o credință oarbă, credință pe care au transmis-o celor 17 copii ai lor. Am fost născut într-o casă în care romano-catolicismul a impregnat inima, mintea, și chiar și corpul individului; unde copilașul, împreună cu laptele mamei a fost îngrijit și hrănit cu iubire și devoțiune la Maria și la Sfinți; unde copilul a fost mai târziu impresionat de valorile medaliilor, mărgelelor, imaginilor sfinte etc. Şi unde cuvântul preotului era lege care trebuie ascultată.

Îmi amintesc de timpuriu, că am avut o înclinație spre tot ce era conectat cu biserica și cu preotul, pe care am fost învățat să îl privesc ca pe un supraom, fiind lipsit de nevoile umane de zi cu zi, și de slăbiciuni.

Plăcerea mea cea mai mare era să slujesc ca ministrant la altar; am considerat-o un privilegiu și o onoare, să mă trezesc dis de dimineață, să merg mai bine de doi kilometri prin zăpadă, prin teren de munte, ca să asist preotul la Liturghie. La vârsta de șapte ani, eram capabil să răspund în latină rugăciunilor din timpul Liturghiei. Devoțiunile în familie consistau în recitarea rozariului și a litaniei lungi, de rugăciuni la toți sfinții, în fiecare seară fără excepție. Toată familia, inclusiv copii mici, se aduna în bucătărie, care servea și ca sufragerie. Am format o adunare destul de mărișoară! Când tata scotea bobițele din buzunarul lui, era semnul ca noi toți să ne așezăm în genunchi pe podeaua goală de beton, pregătiți pentru ce urma, care dura de obicei 40 de minute. Recitarea rozariului consistând din „Crezul apostolilor”, 53 „Bucură-te Marie”, șase „Slavă Tatălui”, cinci „Tatăl Nostru”, o „Bucură-te, Regină”, și Litania la Preasfânta Fecioară, era destul; dar mai mult decât atât era ce urma după Rozariu, și anume, o serie de nesfârșit de rugăciuni la diferite „Fecioare”, îngeri și sfinți amintiți pentru apărarea și protecția specială a acestora în toate circumstanțele, și vicisitudinile vieții.

Tatăl meu, mai ales, era un om de credință oarbă în tot ce biserica învăța. N-am să uit niciodată ziua când el lucra pe câmp, 14 August, ajunul sărbătorii Adormirea Maicii Domnului, patroana satului, o zi de post și abstinență în Biserica Romano-Catolică (romano-catolicilor nu le este permis să consume carne sau orice altceva preparat cu carne). Deoarece câmpul în care tata lucra era la vreo doi kilometri de casă, i- am adus prânzul într-un coş. Când s-a așezat să mănânce, a observat că prânzul (o specialitate spaniolă) era preparat cu carne și nu l- a atins. A lucrat fără mâncare până târziu, în seara respectivă. Apoi mi-a spus: ar fi trebuit să cumpăr „Bula” dar nu ne putem permite. „Bula” este un document vândut în Biserica Romano-Catolică în Spania, care permite cumpărătorului dreptul de a mânca carne în zilele în care de obicei nu este permisă consumarea de carne de către legea bisericii. De fapt există patru astfel de documente precum „Bula” de vânzare în Biserica Romano-Catolică din Spania: „Bula” pentru Sfânta Cruciadă (care garantează multe indulgențe celui care o cumpără); „Bula” pentru carne (permiţând consumarea produselor de carne în anumite zile); Bula Compunere (permite posesorului unei astfel de „Bula” să păstreze proprietate, care, fiind obținută prin mijloace frauduloase, nu poate să fie trasată proprietarilor de drept); și în final „Bula” Defunctă ( pentru benefitul morților).

Viața mea religioasă timpurie era centrată pe un eveniment major din timpul anului: Festivalul Fecioarei de Răsărit, comemorarea Ridicării Fecioarei Maria la cer pe 15 August. Fecioara de Răsărit era Patroana regiunii. Potrivit unei legende, Fecioara a apărut unui păstor pe un munte din apropiere numit „Alba, sau Răsărit”. În locul respectiv, un sanctuar a fost ridicat pentru a comemora apariția. În fiecare an, un carnaval religios este adoptat, iar capela este vizitată de mii de pelerini de departe și de aproape. Statuia Fecioarei, învelită cu spendoare, este purtată în procesiune prin regiunea muntoasă, pentru a aclama venerația celor devotați care au venit să se roage pentru un miracol, sau să îi mulțumească pentru minunile îndeplinite deja. Fiecare regiune în Spania pretinde o astfel de Fecioară miraculoasă. Fatima este reprodusă de sute de ori!

Deși Teologia Romano- Catolică distinge între statuie și persoana care o reprezintă, în practică această distincție este numai în carte. În ciuda învățăturii teoretice a Catehismului, nu era nicio îndoială în mintea mea, cum că eu și acei oameni simpli de pe munte, veneram într-adevăr acea imagine. O putere supranaturală era atașată, în credința noastră, la partea fizică a figurinei respective, pentru că nu era nici măcar o statuie în adevăratul sens al cuvântului. Figurina consista din câteva bețe aranjate pentru a procura structura pe care fața va fi aşezată. După aceasta, figurina era îmbrăcată în mătase și aur. Am fost șocat dincolo de cuvinte, când într-o zi am văzut doamnele de la altar dezbrăcând statuia, și am observat că fecioara visurilor mele era doar un manechin. De atunci acea imagine a rămas în mintea mea tot timpul. Observând inclinațiile mele religioase, preotul parohiei m-a abordat cu ideea de a studia pentru preoție. Ghidat de înalta opinie pe care am avut -o pentru acea profesie, am cedat ușor convingerii sale, mult spre bucuria și satisfacția tatălui meu profund religios, și spre consternarea mamei care era la fel de religioasă, dar care s-a opus ideii bazat pe instinctul maternal și, din iubire.

Călugăr și Preot

La vârsta de 12 ani am lăsat casă, tată, mamă, frați și surori, nu i-am mai văzut niciodată. Gloria vieții de preoție, farmecul mănăstirii, și mântuirea sufletului meu, prevedeau în orizontul din mintea mea, și au învins tristețea naturală care venise peste mine, în timp ce părăseam familia și scenele copilăriei mele. Am fost trimis la un colegiu situat în regiunea Valladolid. Colegiul era condus de preoți din ordinul Dominican cu scopul de a antrena băieți tineri, puși deja deoparte de părinții acestora pentru preoție. Timp de patru ani cât am stat acolo, am studiat numai subiectele colegiului, dar am devenit competent în catechismul romano-catolic mare. Aici romanismul m-a prins trup și suflet; aici a fost semănată sămânța intoleranței în sufletul meu, când catechismul insista faptul că era doar o singură și adevărată biserică a lui Isus Cristos în afara căreia nu există mântuire, această biserică fiind

„Sfânta Biserică Romano-Catolică Apostolică”. Aici Dumnezeu a fost prezentat intelectului meu tânăr ca pe un judecător aspru, pregătit să ne dea potrivit păcatelor noastre; un Dumnezeu furios care trebuia să fie liniștit de lucrări bune, penitențe și chinuri.

Se înțelege foarte bine prinderea pe care Biserica Romano-Catolică o are peste sufletul poporului spaniol, mai ales peste candidații la preoție, fiind crescuți de la începutul copilăriei într-o astfel de atmosferă și cu astfel de idei. Acest fapt, explică motivul pentru care, în secolele trecute, protestanții erau arși pe rug, și în prezent, persecutați în țara mea, în Spania. În primii doi ani de instruire, viața mea era exemplară în observarea fiecărei legi și în stăruința mea faţă de studii, fiind onorat în câteva ocazii cu un premiu special.

De la școala „Apostolică” am fost trimis la noviciatul dominican din Avila, în faimoasa mănăstire Sfântul Thomas unde, la vârsta de 16 ani am fost investit cu portul alb și negru al ordinului dominican. Un an întreg a fost dedicat studiului intensiv al Legii și Constituției Ordinului Dominican: observarea rigidă a acestuia, cântarea oficiului Fecioarei și al zilei, și vigilența apropiată și constantă din partea Maestrului Novice. A fost un an de încercare și probare, unde doar cei cu caracterul cel mai puternic vor supraviețui.

Post şi abstineneţă era prescris de pe 14 Septembrie până de Paște. Scrisori trimise sau primite erau cenzurate cu grijă de către superior. Orice contact cu lumea exterioară era interzis. Nu se putea ține nici o conversație sau comunicare cu preotul și membrii mănăstirii.

Spovadă auditivă era obligatorie în fiecare săptămână, aceasta era ținută de obicei Sâmbăta, și trebuia făcută la același novice maestru care în același timp era şi superiorul și supraveghetorul nostru constant.

Nu e dificil să-ți imaginezi neliniștea și tortura mentală a acestor practici nemiloase, de când au fost corectate de Legea Canonică a bisericii, şi indusă tinerilor novici, care erau înspăimântați de apropierea Sâmbetei. Însă visul și anticiparea că într-o zi voi deveni un călugăr desăvârșit, îmi dădea curajul de care aveam nevoie ca să stau și să închei cu succes acel an de probă și renunțare absolută.

Ziua de eliberare parțială a venit pe 8 Septembrie 1917, sărbătoarea Nașterii Fecioarei Maria, când mi-am făcut profesia ca membru al Ordinului Dominican. Următorii patru ani au fost petrecuți în colegiul Sfântul Thomas, în vecinătatea noviciatului.

De la 12 ani de când am plecat de acasă și până am terminat colegiul la vârsta de 21 de ani, nu am vorbit cu o femeie. Feminătatea a fost prezentată minții noastre tinere ca fiind ceva rău, și de multe ori instructorii noștri religioși ne-au relatat istorisiri despre sfinți, care nu s-au uitat niciodată în fața mamei lor, citând lucrul acesta ca exemplu de castitate pe care noi să îl imităm.

După cei patru ani de colegiu, 17 seminarişti li s-a ordonat să vină în America, ca să studieze teologie și să învețe engleză. Îmbrăcați în îmbrăcămintea clericală purtată de preoții romano- catolici americani, ne-am plimbat pe străzile din Madrid, pentru prima dată după nouă ani, privindu- le pe fermecătoarele senoritas spaniole, iar fețele noastre tinere care se înroșeau ori de câte ori ochii noștri întâlneau o tânără doamnă. Când ne plimbam pe străzi, mulțimea ne oprea ca să se uite bine la noi, îmbrăcați în haine bizare, și șopteau unul altuia: „sunt preoții care se căsătoresc” o remarcă nepoliticoasă adresată preoților protestanți în Spania. Aveam 21 de ani, și nu am întâlnit niciodată pe nimeni care nu era romano-catolic, deoarece toată lumea în Spania la momentul respectiv, declara să fie romano-catolică. Am auzit și am citit despre protestanți, dar nu puteam crede că astfel de oameni există. Prima dată când am avut oportunitatea să întâlnesc pe cineva care nu era romano-catolic a fost în călătoria noastră din Spania către America. Pe vas era un domn american care a petrecut câțiva ani în Spania, și care se întorcea în America cu fermecătoarea lui fiică de 17 ani, care vorbea spaniola fluent.

Natura umană era la fel în mănăstire, într-o zi toți trei ne- am implicat în conversație cu ea, ca să descoperim spre oroarea noastră, faptul că ea era protestantă. Conduși de un zel arzător, dar imprudent, am început imediat să lucrăm punând în practică tot ce am învățat, despre cum să facem convertiți de la protestantism la catolicism. Primul subiect pe care l-am abordat a fost despre Binecuvântata Fecioară Maria.

Am întrebat-o: „ Tu crezi în Binecuvântata Fecioară Maria?”

Ea a răspuns: „Da, dar nu așa cum credeți voi.”

Noi am fost îngroziți de acest răspuns nou, și am adăugat: „Nu știi că trebuie să ne rugăm la Maria pentru a fi mântuiți?”

„Nu, nu am știut asta”, a fost răspunsul ei repezit.

Spre final, în disperare i-am spus: „Tu nu știi că domnișoare ca tine ar trebui să se roage la Maria ca să le protejeze virginătatea?”

A început să plângă, a fugit sus pe scări și i-a spus tatălui ei, care după două minute a coborât scările ținând în mănă un pistol (revolver) gata să ne împuște. Și ne-ar fi împușcat dacă căpitanul vasului nu ar fi intervenit.

Acesta a fost primul meu efort evangelistic. De atunci mi-a fost întotdeauna frică de protestanți. Am petrecut trei ani în Seminarul Teologic Dominican din Louisiana și ceva timp în Universitatea Notre Dame. Nu mult după sfințirea mea la preoție în anul 1924, am fost trimis în calitate de preot asistent într-una din cele mai mari Biserici Romano-Catolice din New Orleans, Louisiana. Am slujit în rolul respectiv nouă ani. Și în anul 1932, am fost numit pastor al aceleiași biserici, la frageda vârstă de 32 de ani. Șase ani ca preot, am muncit neobosit și zelos, și să fie zis în tot adevărul, cu mare succes. Biserica a crescut numeric în membri, participări la celebrările religioase, primirea sacramentelor, și chiar din punct de vedere material. Când am devenit preot, școala parohială avea înscriși 450 de elevi; doi ani mai târziu, înscrierea a trecut peste 1000. Am făcut tot posibilul ca sute de copii săraci să primească educație religioasă gratuită.

Ordinul Dominican m-a onorat cu funcția de Superior al Casei Dominicane legată de biserică. Comunitatea mea era formată din cinci preoți și doi frați laici. Eram de asemenea părinte de spovadă a câtorva mănăstiri de călugărițe; fapte care dovedesc respectul înalt în care am fost ținut de Arhiepiscop, de congregație și de superiorii mei religioși. Eram într-adevăr „Fariseul fariseului”, care avea nevoie de o întâlnire personală cu Cristos cel viu pe drumul meu spiritual al Damascului!

Suflet care se căiește

În ultimii ani de pastorat, am început să mă îndoiesc de validitatea unor doctrine din Biserica Romano-Catolică. Primul lucru de care m-am îndoit și am respins a fost puterea preotului de a ierta păcate în confesionar. În același timp nu am putut să mă fac să cred în doctrina transubstanțierii, sau prezența reală, fizică, corporală a lui Cristos în ostie și în potir. Credința mea în Biserica Romano-Catolică s-a micșorat. Am simțit că nu mai puteam să fiu un ipocrit. Mă gândeam să las preoția. Dumnezeu a intervenit și mi-a asigurat o oportunitate, din nou prin instrumentalitatea unor agenți umani. De data aceasta a fost Maestrul general al Ordinului Dominican, cel care a emis ordine din Roma, cum că preoții dominicani spanioli din Louisiana trebuie să părăsească bisericile și să le încredințeze dominicanilor americani. Unii au primit ordine în Spania, alții în Filipine. M-am decis să abandonez parohia fără nici un protest, simțind că mâna lui Dumnezeu era prezentă în această serie de evenimente. Însă am refuzat să părăsesc țara de adopție, în care am învățat să iubesc. Am părăsit preoția, și am îmbrățișat calea care duce în șanțul de păcat. Dar undeva pe drumul acesta Dumnezeu a avut milă de mine și m-a salvat de un sfârșit dezastruos. Timp de un an și jumătate, o luptă teribilă a avut loc în sufletul meu. Am fost temptat să mă întorc cu spatele la Dumnezeu și orice lucru sacru. Dar apoi mi-am amintit de cuvintele care au ieșit din adâncul inimii lui Petru: „Doamne, la cine să mergem? Tu ai cuvintele vieții veșnice”.

Întreaga lume, cu toate plăcerile și atracțiile ei nu au putut să umple golul din sufletul meu. După ce am încercat în zadar să găsesc fericire în lucrurile pe care lumea le oferea, și dorind să îmi salvez sufletul, am luat calea care a dus spre o mănăstire din Florida. Acesta a fost scopul meu de a-mi consacra viața mea lui Dumnezeu, în singurătatea vieții monastice, pentru a mă îngropa în cei patru pereți ale acestei incinte sacre, și pentru a lucra şi a- mi câștiga propria mântuire. În izolarea mănăstirii, am crezut că Dumnezeu îmi va da cu siguranță acea asigurare a mântuirii, și fericirea sufletului pe care le căutam. Acesta a fost scopul meu; însă Dumnezeu a avut un alt plan pentru mine. Din momentul acesta mâna lui Dumnezeu s-a manifestat. În timp ce eram în mănăstire, am aflat despre creștinismul evangelic. Pentru un timp am lucrat în biblioteca mănăstirii. În această bibliotecă era un dulap cu inscripția „Cărți interzise”. Curiozitatea m-a copleșit și într-o zi am luat cheia, am deschis dulapul, și am văzut șase sau șapte cărți. Le-am citit pe toate una după alta. Acestea erau cărți religioase care se ocupau de dovezile împotriva Bisericii Romano-Catolice ca fiind adevărata Biserică a lui Isus Cristos.

Pe de altă parte, am început să citesc Biblia. Până atunci Biblia nu a însemnat mai nimic pentru mine personal. Era într-adevăr Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu, dar am fost învățat că mintea omului obișnuit nu este capabil să înțeleagă adevărata semnificație. O minte superioară, o autoritate infailibilă, am crezut că este necesar pentru a ne da semnificația a ceea ce este gândirea Duhului Sfânt când a inspirat scriitorii sacri. Am preferat să citesc Cuvântul lui Dumnezeu înțeles de această infailibilă autoritate, care se găsea în cărțile de rugăciune Romano-Catolice. Treptat, citirea Bibliei a devenit sursa de mângâiere și inspirație în solitudinea mănăstirii, și am început să înțeleg adevăratul înțeles al anumitor pasaje din Biblie pe care nu prea le-am dat atenție deloc în trecut. În mod special am fost impresionat de versetele următoare, așa cum le-am găsit în versiunea catolică a Bibliei: 1 Timotei 2:5,6: „Căci este un singur Dumnezeu; și un singur mijlocitor între Dumnezeu și oameni: omul Isus Cristos, care s-a dat pe Sine Însuși ca preț de răscumpărare pentru toți , o mărturie la timpul potrivit.”

Efeseni 6:24: „Harul să fie cu toți cei care îl iubesc pe Domnul nostru Isus Cristos cu o dragoste curată.”

Faptele Apostolilor 16:31: „Crede în Isus Cristos și vei fi mântuit, tu și casa ta.”

1 Timotei 4:1-3: „Duhul spune limpede că, în vremurile din urmă, unii se vor îndepărta de la credinţă…Ei interzic căsătoria şi se abţin de la mâncărurile pe care le-a creat Dumnezeu pentru a fi primite cu mulţumire de către cei ce cred şi cunosc adevărul.”

Atunci a fost sămânța Cuvântului lui Dumnezeu plantată în grădina sufletului meu; este adevărat că am încercat să o sufoc, dar această sămânță mică va crește și va produce rod la timpul potrivit.

Predând istoria bisericii călugărilor tineri, am devenit familiar cu corupția din Biserica Romano-Catolică, în ambele, atât în doctrină cât și în practică, și în inima mea am simțit o admirație profundă pentru liderii curajoși ai Reformei.

După doi ani la mănăstire, nu am găsit nici pacea sufletească şi nici fericirea pe care o căutam. Ce e de făcut în continuare?

Soldat american

Nedorind să trăiesc în aceste împrejurimi, nerăbdător să fiu util în vreun fel omenirii, și știind că țara mea adoptată era în război, am făcut cel mai onorabil lucru: m-am înrolat în armata U.S.A. ca persoană privată. În această mișcare, provinența Divină m-a guidat din nou. Cărți întregi ar putea fi scrise despre experiențele mele din viața de armată, la vârsta mea şi cu cu trecutul meu, ca persoană privată în timpul războiului.

Armata este o instituție minunată și mă bucur de experiența bogată a celor trei ani de viață ale armatei mele. Cel mai rău lucru pe care l-am găsit în armată au fost căpitanii și sergenții „doi la patru”, de obicei găsiți în camerele ordonate; caporali și sergenți, care și-au asumat atât de multă autoritate încât s-au considerat o reproducere a lui Hitler, Mussolini și chiar Tojo, și care au făcut viața unei persoane private foarte grea.

După antrenamentul de bază, am fost trimis la Centrul de instruire a informațiilor militare din Camp Ritchie, Maryland. Bărbații selectați să participe la această Școală de Intelligență au fost foarte educați. Trebuia să luăm ordine de la acești căpitani și sergenți, care, în cea mai mare parte a vieții lor civile, nu au făcut nimic altceva decât, poate, au măturat străzile sau au spălat vasele, dar care puteau folosi un limbaj puternic, iar cu cât limbajul era mai puternic, cu atât mai multe bătăi. Dar îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru acești oameni, căci ei m-au pregătit pentru viitoarea mea slujire creștină, deoarece m-au învățat umilința, ascultarea, disciplina și democrația spirituală.

Mai mult, am fost desemnat la biroul capelanului de ceva timp. S-a întâmplat că domnul Capelan era ministru al Bisericii Reformate olandeze, cu o minte genială și o inimă de aur. Numele său a fost Capelan (Maiorul) Herman J. Kregel, care, după ce a slujit trei ani în calitate de Capelan de Divizie cu forțele de ocupație din Japonia,

• fost numit Post Capelan la Academia Militară din West Point. Mi-a plăcut să-i ascult predicile în diminețile zilei de duminică, fiind un vorbitor fluent și interesant.

Sub îndrumarea lui, în timp ce mintea mea răspundea favorabil explicațiilor sale pline și lucide în chestiuni doctrinare, inima mea a fost captivată de exemplul comportamentului său, de bunăvoinţa lui, de altruismul său, de gândirea sa deschisă și de naturalețea sa. Pentru prima dată am realizat că un ministru protestant, ar putea fi fericit și sincer în credința și munca lui.

În armata americană, spre deosebire de alte locuri, prozelitismul membrilor unei alte credințe de către un capelan nu se face. Relațiile dintre capelanul protestant și mine erau cordiale în relația obișnuită dintre capelan și soldați, dar nu mai mult. Nu

• avut nici o obiecție față de participarea mea la adunările protestante. La urma urmei, dreptul la venerație, când și unde cineva are plăcerea este unul din lucrurile pentru care ne luptăm.

Într-o duminică, el a predicat despre mântuirea doar prin credință, bazându-și argumentele în principal pe învățătura Sf. Paul. Până atunci, am renunțat practic la toate doctrinele și practicile caracteristice Bisericii Romano-Catolice, dar m-am agățat cu tenacitate de credința în mântuire prin fapte. După slujbă, m-am dus la birou lui pentru a-i spune ce am simțit despre declarațiile sale „eretice”. Înarmat cu textul din Iacov 2:24: „Vedeți așadar că un om este îndreptățit prin fapte, și nu numai prin credință.” I-am spus arogant și ignorant: „Dacă ceea ce ați spus este drept, atunci Iacov a greșit; dacă Iacov are dreptate, tu și Paul ați greșit. Altfel, trebuie să recunoașteți că există o contradicție în Biblie.”

Cu un zâmbet de compasiune pe fața lui, Capelanul m-a rugat să iau loc și să „o iau ușor.” Într-un mod liniștit, umil și demn, vocea lui a sunat cu afecțiune pentru bunăstarea spirituală a acestui soldat care a pus la îndoială teologia lui, el a explicat: „José, nu pot exista contradicții în Biblie, pentru că Duhul Sfânt este singurul său autor, și Duhul nu poate să se contrazică pe Sine Însuși”. Cu aceasta, bineînțeles, am fost pe deplin de acord.

Acum, „a continuat el”, „când Paul spune că mântuirea este doar prin credință, el vorbește din punctul de vedere al lui Dumnezeu, care ne citește mințile și ne vede inimile. În ceea ce-L privește pe Dumnezeu, suntem mântuiți în momentul în care credem. Dar această credință, vă rog să observați, este o credință de încredere totală și nu doar un consimțământ mental la câteva afirmații doctrinare.” Niciodată nu am auzit credința fiind definită în acest fel. „Pe de altă parte”, a continuat Capelanul, „când Iacov afirmă că mântuirea este și prin fapte, el vorbește din punctul de vedere al oamenilor, care, neputând să citească mințile sau să ne vadă inima, trebuie să aibă ceva vizibil și tangibil prin care să judece dacă suntem mântuiți sau nu. În ceea ce privește oamenii, suntem mântuiți când producem fapte bune, pentru că „îi veți cunoaște prin roadele lor” (Matei 7:16). Dar faptele bune nu sunt rădăcina, ele sunt rezultatul mântuirii „.

Explicația a fost unică; nu am auzit-o niciodată. Am fost pe deplin de acord cu asta. Ultima barieră mentală fusese eliminată. Am devenit un credincios „intelectual” și am promis Domnului să-mi dau viața slujirii protestante după separarea mea de armată. Dar nu am fost încă gata pentru această lucrare. Mintea mea fusese convertită, dar inima mea a rămas neatinsă. O convertire adevărată trebuie să determine o schimbare nu numai a minții, ci mai ales a inimii. Am crezut în fiecare adevăr fundamental al Bibliei, dar nu mi-am predat inima lui Cristos.

În timpul uneia dintre absențele mele pe o datorie temporară departe de post, am fost vizitat de un reprezentant al delegației apostolice (sistemul Vaticanului de verificare a oamenilor săi). Mi s-a spus că dacă mă întorc la o mănăstire pentru o perioadă de timp pentru a face penitență, mi -ar fi dat din nou o parohie. Dar roțile din Roma se mișcau prea încet. Prea multor îndoieli și întrebări, care nu puteau fi rezolvate de Roma, li s-a permis să fermenteze din momentul în care am fost repartizat la biroul capelanului.

Păcătos mântuit prin har

M-am rugat pentru lumină, am studiat pentru a fi informat și, în zilele mele libere, am vizitat diferitele biserici din Maryland și Pennsylvania pentru a afla care dintre ele mă va atrage cel mai mult din perspectivă biblică.

În timpul uneia dintre vizitele mele prin bisericile din Baltimore, am întâlnit pe cineva care va fi partenerul meu de viață, o doamnă profund religioasă a comuniunii baptiste. Avea o personalitate câștigătoare, un simț încântător de umor și o inimă creștină frumoasă. Curtenirea noastră scurtă s-a încheiat într-o uniune fericită adusă de un ministru baptist într-o Biserică Baptistă. De atunci, i-am iubit pe baptiști. Doamna cea bună, nu mi-a putut oferi această experiență, dar Domnul milostiv mi-a garantat-o la șase luni după căsătoria noastră. Biblia îi învață pe credincioși să nu se căsătorească cu necredincioșii. Nu știam această comandă biblică în momentul în care m-am căsătorit.

În toamna anului 1944, am fost desemnat ca interpret pentru ofițerii sud-americani care studiau știința militară a cavaleriei mecanizate de la Fort Riley, Kansas. În timp ce făceau recunoașterea armatei, m-am angajat, de asemenea, în reconsiderarea spirituală. A fost perioada în care căutam adevărul.

Într-o sâmbătă seara, am participat la slujba în aer liber a Armatei de Salvare pe un colț de stradă din Junction City, Kansas. La început, atitudinea mea față de întâlnire era una de indiferență și chiar dispreț. Dar, pe măsură ce reuniunea a continuat, am fost condus de o forță supranaturală pentru a-mi acorda o atenție deosebită. Efortul meu a fost răsplătit.

O tânără doamnă care purta uniforma Armatei de Salvare a dat mesajul, un mesaj minunat, stârnitor, pe care l-a încheiat apelând la cei care au stat, să creadă în jertfa deplină a lui Cristos, ca să răspundă harului Său. Apoi a citat cuvintele lui Isus așa cum au fost înregistrate în Ioan 5:24: „Adevărat, adevărat vă spun că cine aude Cuvântul Meu și crede în Cel ce M-a trimis, are viața veșnică și nu va veni la judecată; dar este trecut de la moarte la viață „.

În acel moment, m- am simțit trecând de la moarte la viață, și sub influența unei forțe supranaturale m-am așezat în genunchi, l-am mărturisit pe Cristos ca Domn al vieții mele și l-am primit ca Mântuitor personal. Ce s-a întâmplat, cum s-a întâmplat, nu pot spune; tot ce pot să fac este să repet cu omul orb al Evangheliei: „eu una știu: că eram orb, și acum văd” (Ioan 9:25).

În fața vieții transformate, nu poate exista nici o negare a puterii Duhului Sfânt. S-a întâmplat ceva în viața mea; nu sunt același om. Îmi plac lucrurile pe care obișnuiam să le urăsc și urăsc lucrurile pe care le-am iubit. Pentru bărbatul și femeia neregenerată, aceasta poate părea o nebunie deoarece „omul firesc nu primește lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci ele sunt nebunie pentru el; nici nu le poate cunoaște, pentru că ele sunt înțelese din punct de vedere spiritual”(1 Corinteni 2: 14). Viața mea de atunci a fost o mărturie în public a puterii transformatoare a Duhului Sfânt. Am fost mântuit de harul lui Dumnezeu.

Din nou, să fiu sigur

Din momentul în care am devenit un credincios intelectual, cu șase luni înainte de această experiență glorioasă a nașterii din nou, am fost frecvent presat de îndoieli și temeri, iar visurile de noapte au devenit coșmaruri. Dar imediat ce am devenit un credincios din inimă, și m-am predat complet mâinilor extinse ale Mâtuitorului răstignit, am experimentat nimic altceva decât pace, tranchilitate și garanția perfectă a celor care se încred în Isus. Viața pentru mine a început la vârsta de 44!

Slujitorul Evangheliei

Blue Ridge Summit este o staţiune de vară situată pe gama de munţi care divide Maryland din Pennsylvania, la 15 mile vest de Gettysburg şi la doar o jumătate de kilometru de tabăra Ritchie, postul meu permanent din armată. La scurt timp după căsătoria noastră, soția mea și cu mine, am locuit în acea comunitate, unde biserica presbiteriană era biserica principală. Pastorul său era Rev. C. P. Muyskens, coleg de clasă al capelanului Kregel și, ca şi dumnealui, un fost ministru al denominației olandeze Reformate. Adorând în mod regulat în biserica sa, ne-am familiarizat cu calitățile sale sterline de predicator și pastor. Vizitându-l la domiciliu, am fost impresionați de viața sa de familie creștină. El nu și-a lăsat religia în amvon, dar a luat-o cu el acasă. În el am găsit inspirația, îndrumarea și încurajarea de care aveam nevoie în timpul perioadei de tranziție, de la soldat la slujitorul Evangheliei.

Tocmai începusem să iau instrucțiuni de la dânsul când am fost trimis în serviciul detașat în Fort Riley. La întoarcerea mea, după patru luni, eram cel mai fericit om din lume. Aveam cu mine două posesiuni mari: Cristos în inima mea și o citație în buzunarul meu de la comandantul Școlii de cavalerie.

Pe 24 aprilie 1945, încă în armată, am fost hirotonit un ministru presbiterian la Biserica Presbyteriană Memorială Hawley din Summitul Blue Ridge. Două luni mai târziu, mi -a fost dată acea bucată de hârtie, pe care am așteptat-o atât de avid – o onorabilă eliberare din partea Armatei Statelor Unite! În aceeaşi toamnă, am intrat în Seminarul Teologic Princeton, unde am studiat și am obținut gradul de Maestru al Teologiei. Anul meu în Princeton, a fost fără îndoială cel mai fericit din viața mea. Acolo am găsit o înălțare spirituală, o părtășie creștină, o creștere intelectuală și o experiență religioasă profundă. A fost într-adevăr, ca și în cazul apostolului Paul, o „Arabie” pentru mine.

În afară de frumusețea fizică a împrejurimilor, am fost deosebit de impresionat de doctrina solidă și clară a profesorilor mei, viețile radiante, libertatea în Spirit, și de tinerii bărbați și femei, a căror viață era dedicată în totalitate slujirii creștine. Când am comparat condițiile de aici cu cele din zilele mele anterioare din seminarul catolic, diferența a fost izbitoare. Frica, regimentarea și supravegherea constantă au dat drumul iubirii, bucuriei și libertății copiilor lui Dumnezeu.

Martorul Lui

Având mărturisind puterea mântuitoare a lui Isus Cristos în capitolele anterioare, se cuvine ca paragrafele finale să fie dedicate subiectului „Ce înseamnă Evangelia pentru mine”, modalitatea mea de a da mărturie la vitalitatea dinamică a harului lui Dumnezeu. Creștinismul, pentru mine, înseamnă o viață trăită în Cristos prin credința în Cel care singur poate să salveze.

Dumnezeu ne-a dat adevărul nostru în Biblie, și prin Biblie am făcut cunoștință cu Cristosul adevărat și viu, pe care îl am ca Mântuitor personal și „singurul Mediator între Dumnezeu și om” . În calitate de romano-catolic spaniol, eu îl cunoșteam pe Cristos doar ca pe un copilaș în brațele mamei sale și ca pe un cadavru așezat pe genunchii Mariei. Un Cristos viu și înviat nu a existat pentru mine până când Biblia m-a adus la Calvar și la mormântul gol.

Timp de patruzeci și patru de ani, am fost dus la Sinai, unde am auzit tunetele legii prin ritualurile unei biserici; dar toate tunetele nu m-au putut convinge de păcatele mele până în ziua când m-am dus la Calvar și l-am văzut pe Mântuitorul meu care atârna acolo pentru mine. În prezența crucii, pentru prima dată în viața mea am realizat semnificația deplină a ispășirii. Am crezut nu numai cu mintea mea, ci și cu inima mea, și m- am predat brațelor întinse ale Mântuitorului răstignit. În acel moment, am simțit că povara mea a fost ridicată. M-am născut din nou; sufletul meu avea acum viață veșnică.

Ca rezultat, mi s-a dat un gust al gloriei învierii. Am devenit îndreptățit în ochii lui Dumnezeu și toate păcatele mele au fost aruncate în spatele lui Dumnezeu. Cristos a devenit pentru mine o realitate vie. Duhul Însuși a mărturisit cu duhul meu că eram fiu al lui Dumnezeu, „părtașul naturii divine”. Frica de moarte, atât de înrădăcinată în romano-catolici, a dispărut complet din inima mea. Și acum, cu Paul, pot spune: „Căci pentru mine să trăiesc este Cristos și să mor este un câștig” și cu Iov pot repeta cu bucurie și înălțare „Știu că Răscumpărătorul meu trăiește” și cu compozitorul pot să cânt bucuros și triumfător: „El trăiește ! El vorbește cu mine și El merge cu mine și El mi-a spus că sunt al Lui. Mă întrebi cum știu că trăiește? El trăiește în inima mea „.

Sunt convins că Evanghelia este în esența ei dinamică, deoarece are în posesia ei puterea dinamică a lui Dumnezeu, așa cum Paul cu cuvintele lui spune: „fiindcă este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede…”(Romani 1:16). Această putere dinamică pare că se proiectează pe sine din tărâmul spiritualității în sferele economiei și materialității, potrivit promisiunii directe a lui Dumnezeu făcută lui Josua: „Cartea aceasta a legii să nu se depărteze de gura ta, căutând să faci tot ce este scris în ea, căci atunci vei izbândi în toate lucrările tale și atunci vei lucra cu înțelepciune.” (Iosua 1:8)

Noi trebuie să facem contact cu „puterea lui Dumnezeu pentru mântuire” – Biblia. Aceasta este tăria noastră și fundația pe care biserica este construită. Citim că suntem „…zidiți pe temelia apostolilor și a prorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Cristos” (Efeseni 2:20)

„Și când se surpă temeliile, ce ar putea să mai facă cel neprihănit?” (Psalmul 11:3) Dă-mi mesajul simplu al Evangheliei, acel mesaj care sună ridicol în urechile înțeleptului acestei lumi, este destul de bun pentru mine, deoarece este puterea lui Dumnezeu pentru mântuire. Cu acest mesaj simplu primii creștini au fost capabili să cucerească o lume păgână pentru Cristos, și prin mesajul Evangheliei, reformatorii au reușit să se opună puterii mărețului Goliat al Bisericii Romano-Catolice.

Nici un creștin biblic adevărat nu a lăsat niciodată Biblia și învățăturile Evangheliei pentru catehismul și poruncile oamenilor. Acei creștini nominali, fără „puterea lui Dumnezeu pentru mântuire”, sunt pradă atașamentelor oferite de o religie materialistă, ritualică, formalistă și pompoasă. Motivul primordial care a impulsionat reformatorii să introducă Mișcarea de Reformă, a fost o dragoste pentru adevărul redescoperit de ei în Evanghelie. Drept urmare, ei și-au ridicat vocile în semn de protest împotriva Bisericii Catolice pentru că au ascuns sau au eclipsat complet lumina Evangheliei. A fost punctul lor ferm pentru Cuvântul lui Dumnezeu veritabil împotriva autorităților ecleziastice și civile din acea vreme, care a precipitat dezvoltarea credinței creștine adevărate, construită pe Stânca, care este Cristos, și pe stâlpii Cuvântului Său.

Provocarea ceasului:

Ce trebuie să facem pentru a demonstra vitalitatea noastră?

1. Să ne căim! Trebuie să ne dăm jos în genunchi și să mărturisim cu inimile zdrobite că am deviat din calea strămoșilor noștri, care au susținut eroic „pentru credința dată odată sfinților”, că ne-am întors de la Cuvântul lui Dumnezeu la poruncile de oameni; că am revenit la vechiul sistem de formalism și legalism împotriva căruia Reformatorii s-au răzvrătit; că ne-am pierdut „prima noastră iubire”, că viziunea patrimoniului nostru neprețuit a fost întunecată.

În cartea Apocalipsei găsim îngerul lui Dumnezeu adresându-se bisericii din Sardis, care reprezintă biserica Reformei, în aceste cuvinte clare: „Îngerului Bisericii din Sardis scrie-i: ’ Iată ce zice Cel ce are cele șapte Duhuri ale lui Dumnezeu și cele șapte stele: «Știu faptele tale: că îți merge numele că trăiești, dar ești mort. Veghează și întărește ce rămâne, care e pe moarte; căci n-am găsit faptele tale desăvârșite înaintea Dumnezeului Meu. Adu-ți aminte dar cum ai primit și auzit! Ține și pocăiește-te! Dacă nu vei veghea, voi veni ca un hoț și nu vei ști în care ceas voi veni peste tine „(Apocalipsa 3: 1-3).

2. Să ne întoarcem la Biblie! Cristos însuși este Cuvântul: „La început era Cuvântul, și Cuvântul era cu Dumnezeu, și Cuvântul era Dumnezeu…Și Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre noi…(Ioan 1:1.14).

Când citim Cuvântul, Cristos este cu noi. Când propovăduim Cuvântul, îl împărtăşim pe Cristos poporului, același Cristos care a umblat pe pământ, a murit pe Calvar și a înviat din morți. Doar prin puterea Cuvântului putem să ne așteptăm să ne revitalizăm creștinismul, să ne facem dinamică credința, și să salvăm lumea de haos și ruină.

3. Să mărturisim pe Cristos! Să fim Protestanți adevărați! Termenul „protestant” implică un element positiv, și anume, cel al mărturiei așa cum este

descris în sursa latină „protestare”. Un protestant este cel care protestează pentru Cristos și Evanghelia Sa, nu unul care se îngăduie doar în chestiuni controversate, și este împotriva a ceva sau cineva. Dacă Cuvântul a devenit trup, atunci fiecare trup ar trebui să devină cuvânt, proclamând „bogățiile nepătrunse ale lui Cristos” (Efeseni 3: 8). Dacă Cristos înseamnă ceva pentru noi, atunci să vestim Cuvântul Său. Dacă am experimentat puterea Sa de mântuire, să ne dedicăm viața noastră serviciului Său. După cum spune psalmistul: „Așa să zică cei răscumpărați de DOMNUL, pe care i-a răscumpărat El din mâna vrăjmașului” (Psalmul 107: 2)