John Preston
„Adevărul vă va face liberi“ (Ioan 8:32). Adevărul evangheliei despre Iesus a eliberat milioane de persoane de păcatele, poverile şi îngrijorările lor. Aceasta este o dovadă clară că evanghelia nefalsificată a Sfintei Scripturi e încă „puterea lui Dumnezeu spre salvarea oricui crede“ (Romani 1:16). Istoria eliberării mele de întunericul romano- catolicismului şi a intrării mele în „glorioasa libertate a copiilor lui Dumnezeu“ (Romani 8:21) este o altă dovadă a aceleiaşi puteri.
În convertirea mea n-a fost nimic izbitor, nici o schimbare bruscă sau eveniment miraculos care să mă constrîngă să abandonez Biserica Romano- catolică şi să mă predau lui Cristos. A fost doar lucrarea liniştită şi constantă a graţiei lui Dumnezeu şi a faptului că am realizat zilnic eroarea unui sistem care este numit în mod greşit creştin.
N‐am găsit nici o siguranță a iertării
Născut în nordul Italiei din părinţi romano-catolici, am fost botezat şi confirmat în aceeaşi credinţă. La vîrsta de doisprezece ani m-am simţit chemat de Dumnezeu la preoţie şi am intrat la seminar, unde am petrecut nouă ani de pregătire intensă şi severă. În timpul unei crize profunde şi lungi au apărut pentru prima dată în mine îndoieli referitoare la rostul spovedaniei. Sufletul îmi era întunecat de păcat, iar spiritul îmi era chinuit de îndoieli. Căutam disperat după lumină şi pace. Mă duceam aproape zilnic la spovedanie, crezînd că găsesc în ea iertare şi fericire, dar indiferent cîtă osteneală îmi dădeam sau de cîte ori îmi măr- turiseam păcatele părintelui meu confesor, nu eram niciodată sigur dacă ele îmi erau iertate cu adevărat, nici o putere nu-mi curgea în inimă ca s-o păzească curată de păcate mai multe şi mai mari.
Ce contrast mare între viaţa mea din trecut şi cea de azi! Acum mi-am pus toată încrederea în Cristos; acum ştiu în cine am crezut şi ştiu că El poate să mă păzească „pînă în ziua aceea“; acum îmi mărturisesc păcatele direct lui Dumnezeu, care m-a curăţat şi mi-a dat o inimă nouă, şi a făcut din mine o creatură nouă, prin puterea purificatoare a sîngelui lui Iesus.
Căutarea salvării în fapte
Ca să înving această criză interioară am decis să-mi sacrific complet viaţa în lucrarea printre africani. Prin urmare, am intrat într-un ordin misionar care în Italia se laudă cu numele glorios de „Fiii inimii sfinte a lui Iesus“, iar în Anglia este numit „Părinţii din Verona“.
Deşi sunt profund îndatorat Părinţilor din Verona pentru ajutorul pe care mi l-au dat în timpul ultimilor mei cinci ani de pregătire, nu pot trece cu vederea modul în care îşi pregătesc candidaţii pentru declaraţia de credinţă şi pentru preoţie. Întreaga pregătire este centrată pe fapte, pe facerea unor lucruri. Pentru ei, salvarea depinde în întregime de ceea ce facem, nu de ceea ce a făcut Iesus. Noi ne merităm viaţa eternă sau condamnarea eternă. Iesus nu mai este „Autorul şi Desăvîrşitorul credinţei noastre“, „Alfa şi Omega, Cel dintîi şi Cel din urmă“. Acţiunile noastre, meritele noastre, rugăciunile noastre, milosteniile noastre şi penitenţele noastre ne duc în cer, nu Iesus.
Iată de ce, în timpul primilor doi ani de noviciat, am fost îndemnat să mă biciuiesc şi să sărut duşumeaua sălii de mese sau picioarele altor novici.
Vederea luminii evangheliei
La sfîrşitul noviciatului meu am urmat un curs de patru ani de pregătire teologică şi am fost hirotonisit în Milano în 1952. După un an de lucrare ca preot şi candidat misionar în nordul şi centrul Italiei am fost trimis în Amara, Eritreea, ca misionar şi profesor într-un mare colegiu romano-catolic. Acolo am ajuns pentru prima dată în contact cu misionarii protestanţi şi mi s-a dat literatură de citit. Tot acolo am realizat mai mult ca niciodată cît de tiranic poate fi sistemul romano-catolic.
După doi ani m-am dus la Londra ca să-mi îmbunătăţesc engleza. Acolo am continuat să studiez credinţa biblică şi să mă rog ca Dumnezeu să-mi dea lumină. Mi s-a întîmplat ca din cînd în cînd să ascult vorbitori evanghelici în „Colţul vorbitorilor“ din Hyde Park, şi expunerea clară şi neînfricată pe care o făceau privind ereziile romano- catolice m-au ajutat s-o rup în sfîrşit cu Biserica Romano- catolică. Domnul P. Pengilly, predicator pe stradă al Alianţei Evanghelice, a fost unul dintre cei care mi-au arătat calea dreaptă.
În încheiere aş dori să asigur pe orice cititor că nu scriu această mărturie pentru că am pică pe cineva. Dimpotrivă, este dorinţa inimii mele şi implorarea mea la Dumnezeu (Romani 10:1) ca încă mulţi romano-catolici să vadă lumina evangheliei aşa cum am văzut-o eu şi să ajungă să se bucure de cunoaşterea lui Iesus ca Salvator al lor personal. Bucuria mare a acestei descoperiri de natură spirituală şi dorinţa de a o transmite altora m-au determinat să scriu aceste rînduri, şi sunt plin de încredere că Dumnezeu va avea toată gloria.
(Traducător: Olimpiu S.Cosma)
