Anibal Pereira Dos Reis
M-am născut în Sao Joaquim da Barra, statul Sao Paulo, Brazilia, în 9 martie 1924, într-o familie cu rădăcini adînci în romanocatolicism. Tatăl meu era portughez şi, ca să nu fie o excepţie de la regulă, a făcut ceea ce cerea tradiţia: s-a consacrat Sfintei Fecioare de la Fatima şi s-a devotat destinului şi vinului bun. Mama era de origine italiană şi se lăuda cu tronul de aur al papei din Italia.
Tatăl mamei mele, care era foarte devotat practicilor religioase, obişnuia să mă ducă încă de la o vîrstă fragedă la ritualurile solemne ale „Bisericii Mame“ Romano- catolice. Încă înainte de a împlini şapte ani participam regulat la catiheza de la parohie. Odată, un preot ne-a vorbit, plin de energie şi vioiciune, despre iad. El ne-a înfăţişat pericolul, dar nu ne-a dat nici o singură indicaţie referitoare la modul de a scăpa de acest pericol.
Ziua primei mele împărtăşanii
Prima mea împărtăşanie a fost în 1 mai 1932. Eram însufleţit de cele mai pure sentimente. Cu toate acestea, un incident a tulburat atmosfera solemnă a acelor clipe: Cînd preotul tocmai a pus hostia pe limba unuia dintre camarazii mei, acesta a început să strige: „Hostia s-a oprit în gît, părinte!“ Preotul l-a îndemnat pe băiatul agitat să stea liniştit şi să nu ia hostia cu degetele lui din „cerul gurii“. Era un sacrilegiu să atingi hos- tia cu degetele. Ajuns afară în faţa bisericii, băieţii şi fetele l-au înconjurat şi l-au învinovăţit cît îi ţinea gura că n-a arătat respectul cuvenit Domnului sfînt.
În 1936, familia s-a mutat în oraşul vecin Orlandia, astfel încît fraţii mei şi cu mine să putem urma gimnaziul. Tatăl meu voia să le dea fiilor săi posibilitatea de a studia, căci el nu avusese parte de ea.
Din copilărie m-a însoţit o problemă serioasă, şi anume ce se va întîmpla cu mine după moarte. Mă gîndeam tot mereu la lucrul acesta. Tremurînd de frică, îmi aminteam de vorbele preotului care ne pregătea pentru prima împărtăşanie. El ne învăţase toate actele pioase recomandate de un preot spaniol foarte strict. În mine s-a trezit marea dorinţă de a-L servi încă de copil pe Dumnezeu. Fără să cunosc o altă cale de a face aceasta, am devenit preot.
Seminarul de preoți şi hirotonisirea
La vîrsta de 17 ani am reuşit să intru la seminar. Dar atmosfera de acolo n-a fost una bună. Niciodată nu mai trăisem într-un loc cu atîta calomnie. M-am consacrat intens studiilor mele, dar nemulţumirea mea a continuat. Am fost hirotonisit preot în 8 decembrie 1949 în oraşul Montes Claros, la nord de Minas Gerais. Episcopul diocezan mi-a dat responsabilitatea construcţiei şi conducerii unui punct de sprijin printre muncitori. Această însărcinare corespundea dorinţelor mele. Activitatea socială mi-a liniştit temerile de natură spirituală. Eram foarte activ şi am cîştigat simpatia muncitorilor din întreaga regiune, precum şi multe laude de la autoritatea ecleziastică.
Preot în lucrarea socială
La începutul lui 1952, episcopul din Montes Claros a fost transferat de papă la Recife ca arhiepiscop. Eu am fost inclus în acest transfer şi a trebuit să mă mut şi eu la Recife.
În acest oraş, mi s-a dat sarcina de a pune din nou pe picioare o societate de binefacere cu o reţea de orfelinate şi cu nişte centre romano-catolice de educaţie care trecuseră printr-o criză financiară. Am lucrat din greu, avînd ca scop să recîştig reputaţia publică a instituţiei. De fapt, marea responsabilitate legată de aceste obiective atîrna greu asupra mea. După ceva mai mult de doi ani de lucru, problemele financiare ale instituţiei s-au rezolvat. Orfelinatele şi azilele de bătrîni au primit un număr mai mare de copii şi de bătrîni. Şcolile şi-au putut relua activitatea. Numele meu a apărut de mai multe ori în presă.
Fără pace cu Dumnezeu
Dar în ciuda succesului meu personal şi a laudei admiratorilor, n-am simţit niciodată pace în suflet. Nici dedicarea totală îndatoririlor mele din societatea de binefacere, nici lauda autorităţilor ecleziastice n-au dat răspuns întrebărilor mele chinuitoare pe linie spirituală. Doream cu ardoare să fiu sigur de salvarea mea eternă, şi nimeni nu-mi putea da această siguranţă.
În 1960 am fost transferat la Guaratingueta în interiorul statului Sao Paulo, o localitate vecină cu Aparecida do Norte. M-am bucurat de această schimbare, mai ales pentru că locul se găsea chiar în apropierea „Sfîntului patron al Braziliei“. De asemenea, era pentru prima oară că urma să fiu implicat într-o activitate legată de gestiunea socială. Eram foarte preocupat cu munca socială. Credeam că voi găsi în îndatoririle mele de preot un răspuns pentru anxietatea mea spirituală. Dar n-am găsit.
Lucrarea în parohie
Lucrînd din greu, am pus bazele unei noi parohii în districtul Pedregulho din Guaratingueta. Dovada dedicării mele s-a văzut în construirea unei case parohiale, o sală parohială şi trei biserici în numai trei ani. Dar în ciuda unei lungi liste de servicii aduse romano-catolicismului, încă tot n-aveam siguranţa că sunt salvat.
În octombrie 1956 a murit tatăl meu de cancer pulmonar. Un an întreg am ţinut în fiecare zi în gînd o liturghie pentru sufletul lui. Şi familia mea a lăsat să se ţină liturghii pentru el. Dar nici chiar liturghia, în pofida pretenţiei ei că are o valoare infinită, nu ne-a dat siguranţa cu privire la salvarea tatălui meu.
Şi eu strigam după această siguranţă pentru mine însumi, căci nici lucrarea socială de succes, nici construirea bisericilor, nici ceremoniile pe care le conduceam, nici ascultarea mea oarbă de autorităţile ecleziastice, nici sistemul romano-catolic nu mi-au putut da vreun răspuns.
Ura mea pe evanghelici
Ascultarea mea absolută de doctrinele romano-catolice a produs în mine o ură reală faţă de evanghelici, pe care îi numeam în predicile mele „capre“, în timp ce pe romano-catolici îi numeam „mieii lui Cristos“.
Un eveniment dovedeşte limpede anti-protestantismul meu. Cu ocazia zilei morţilor, în cimitirul districtului Pedregulho, nişte credincioşi evanghelici au făcut o evanghelizare împărţind tractate şi porţiuni din Biblie. Fidel motoului iezuit „glorie lui Dumnezeu“ şi în apărarea „Sfintei Biserici Mame“, m-am hotărît să le stric lucrarea. I-am adunat laolaltă pe copiii din parohia mea şi i-am împărţit în grupe. În fiecare oră trebuia să se ducă la cimitir o altă grupă şi să se roage acolo. Gîndul era acela de a primi literatură şi apoi de a o arde la lumînările din capela mortuară.
Totuşi, într-o seară, pe cînd terminasem distrugerea fără milă a materialului evanghelic, m-am dus la rafturile bibliotecii mele să caut o carte care să mă distreze. Prin graţia minunată a lui Dumnezeu am dat de o Biblie în traducerea lui Matos Soares.
Am deschis această carte inspirată şi am citit capitolul 11 din Evanghelia după Ioan. Am simţit cum mi se uşura povara şi că în Evanghelie era o putere care mi-a transformat depresia spirituală. Am continuat să citesc cu tot mai mult interes. Tot mereu a trebuit să mă gîndesc la acest capitol.
Un început al studiului biblic
Treptat, am observat cum mi se deschid noi orizonturi în suflet şi am decis să studiez Biblia fără prejudecăţile mele de pînă acum. Fără influenţa altora şi numai prin graţia divină am descoperit prin acest studiu planul real al lui Dumnezeu pentru salvarea noastră. Uimit, am descoperit că putem avea o siguranţă absolută şi neîncetată că vom ajunge în cer dacă acceptăm planul Său. Dar eu nu eram încă gata pentru lucrul acesta, căci sufletul mi se obişnuise cu practicile romano-catolice.
O discuție cu episcopul
M-am dus în vizită la episcopul meu. Voiam să discut foarte deschis cu el. Dar întrebările mele l-au nedumerit şi în final mi-a spus că mă găseam în Aparecida ca să am grijă de construirea noii biserici. Astfel, cumpărarea de beton, de cărămizi şi de unelte a devenit preocuparea mea principală. Şi continuam să mă rog la „Doamna Noastră dinAparecida“.
Punctul de cotitură al lui Dumnezeu în viața mea
Pe timpul acela, credincioşii evanghelici din Guaratingueta împărţeau tractate. Unul dintre ele era despre idolatria romano-catolică şi despre închinarea la icoane şi statui. Ca să răspund afirmaţiilor lor, m-am hotărît să explic de la amvon aceste doctrine, să le spun enoriaşilor că închinarea la icoane şi statui nu era interzisă de Dumnezeu. Mi- am luat Biblia şi mi-am început discursul de apărare cu citirea pasajului din Exod 20. Am sărit peste versetele 4 şi 5 ca să nu dau „muniţie armelor duşmanilor mei“. Cînd am coborît de la amvon mi-era foarte ruşine de mine. Am decis să fac o comparaţie sinceră între doctrinele romano-catolice şi Biblie. Cînd am făcut aceasta, am văzut ce prăpastie infinită se afla între cele două.
Încep să folosesc standarde biblice
În ianuarie 1963 am primit invitaţia să fiu preot în oraşul Orlandia, unde îmi petrecusem adolescenţa. Eram atît de încîntat să mă întorc acolo unde aveam atîţia
prieteni! Totuşi, această plăcere nu era suficientă ca să-mi înlăture neliniştea spirituală. M-am dedicat în întregime lucrării în parohia romano-catolică, plină de toate deficienţele unei parohii vechi cu tradiţii învechite. În ciuda împotrivirii unui grup de femei nemulţumite, dar pioase, am reuşit să dezvolt o lucrare splendidă în care totul corespundea, dacă era posibil, standardelor Bibliei. Am curăţat biserica şi am îndepărtat toţi idolii. Predicarea mea era biblică. Programele mele zilnice la radio constau pur şi simplu dintr-un comentariu al unui pasaj din Cuvîntul lui Dumnezeu.
Multe imnuri religioase cîntate în timpul serviciilor divine erau cîntece creştine.
Ura mea pe evanghelici se transformă în teamă
Mi s-a întîmplat ceva foarte interesant. Fosta mea ură pe evanghelici s-a schimbat în teamă. Doream să vorbesc cu un pastor, dar nu aveam curajul. Cînd am fost în Guaratingueta, am decis să mă duc la Sao Paulo cu singura intenţie de a rezolva această situaţie. După ce am coborît din microbuz m-am dus la poştă ca să trimit o telegramă. Chiar în clipa aceea, un evanghelic predica în locul din faţa poştei.
Văzîndu-mi sutana, m-a provocat îndreptînd un deget spre mine şi dîndu-mă în vileag cu cuvinte dure. El nu ştia ce se petrecea în sufletul meu, nici de ce venisem acolo.
După aceea am plecat direct acasă.
Un serv al lui Dumnezeu mă ajută
În 1964 eram aproape de sfîrşit. Nu mai puteam continua aşa. În noiembrie am plecat la Santos. Planul meu era făcut: îmbrăcat în haine civile am luat parte la serviciul divin de duminică dimineaţă al Primei Biserici Baptiste. Oricît ar părea de incredibil, baza predicii nu era alta decît capitolul 11 din Evanghelia după Ioan.
În ziua următoare am reuşit să mă întîlnesc personal cu pastorul Eliseu Ximenes. Acest serv al lui Dumnezeu m-a întîmpinat într-un mod atît de prietenos, încît am fost curînd captivat şi am putut renunţa la toate impresiile mele anterioare. Am început să punem la cale împreună plecarea mea din Biserica Romano-catolică. Nu a fost deloc o plecare formală, pentru că s-a făcut într-o perioadă mai mare de timp.
Credința în Salvatorul nostru atotsuficient
În 12 mai 1965, datorită protecţiei speciale a lui Dumnezeu, am reuşit să mă desprind total de Biserica Romano-catolică. În 13 iunie, în Prima Biserică Baptistă din Santos, mărturisindu-mi public credinţa în singurul şi atotsuficientul meu Salvator, Iesus Cristos, am fost botezat.
Pe lîngă faptul că m-a adus în Regatul [Împărăţia] Său, Dumnezeu mi-a pus pe inimă sarcina de a predica sfîntul Său Cuvînt, şi eu mi-am dedicat în întregime viaţa acestei lucrări. El a ajutat recent lucrarea acestui umil serv al Său prin aceea că mi-a dat bucuria de a vedea sute de suflete venind la Iesus Cristos.
În predicile mele subliniez planul lui Dumnezeu de salvare care se face numai prin Cristos. De fiecare dată cînd predic pot simţi o comuniune mai intimă cu El.
N-am simţit niciodată o asemenea bucurie spirituală ca acum. Am pace deplină în inimă, deoarece sunt sigur de salvarea mea eternă. Sufletul meu a fost purificat de sîngele răscumpărător al lui Iesus Cristos, căruia I se cuvine toată gloria pentru eternitate.
Enciclopedia pe internet Wikipedia redă într‐un articol scris în portugheză cîteva date despre fostul preot Anibal Pereira Dos Reis. El a trăit între 9.03.1924‐30.05.1991. A scris circa 40 de cărți în care a criticat în special mişcarea ecumenică şi catolicismul. Datorită atitudinii sale „radicale“ a avut parte de multă împotrivire şi persecuție.
(Traducător: Olimpiu S. Cosma)
