Antonio Pezzotta
M-am născut în Italia de Nord şi am intrat la vîrsta de unsprezece ani într-un seminar romano-catolic. Dorinţa mea era să mă fac preot misionar. După studii teologice în Anglia, Germania, Spania şi Roma am fost hirotonisit preot în Roma şi apoi am plecat imediat în Filipine, unde am predat teologia în seminarele romano-catolice.
În timp ce eram în Anglia am început să am îndoieli serioase privind anumite doctrine ale Bisericii mele, pentru că mi-era greu să le împac cu Scriptura. Aceste îndoieli au continuat să mă tulbure chiar şi după hirotonisirea mea, dar am încercat să le înăbuş prin cufundarea mea în îndatoririle mele de profesor. Orarul meu era atît de încărcat, încît îmi rămînea puţin timp pentru cercetare sau rugăciune.
După zece ani de asemenea muncă grea a trebuit să mă întorc acasă în Italia pentru un an de odihnă şi recuperare. Dar acum îndoielile mi-au revenit şi au crescut la număr. În acelaşi timp a crescut şi hotărîrea mea de a găsi soluţii satisfăcătoare la doctrinele care îmi tulburau spiritul. Citeam neîncetat şi meditam profund la ceea ce au scris marii noştri teologi, dar toate îndoielile mele au persistat.
De la cărți la Carte
După ce m-am întors în Filipine, am dat la o parte toate cărţile de teologie, hotărît să- mi îndrept toată atenţia asupra unei singure Cărţi, Biblia, mai ales asupra Noului Testament. Cuvîntul lui Dumnezeu a devenit singura mea sursă de înţelepciune pentru predicare, învăţătura dată altora, meditare şi citire. Într-un timp relativ scurt, îndoielile au început să dispară, întrucît una cîte una au fost rezolvate de studierea Scripturilor.
Suferința mea începe
La sfîrşitul lui ianuarie 1974 eram în Santa Cruz, la sud de Manila, unde tocmai fusese construită o atractivă biserică baptistă. Nu fusesem niciodată într-o biserică protestantă, aşa că într-o zi am intrat în locaş ca să văd cum arată. Aproape imediat am fost salutat de un creştin prietenos care mi l-a prezentat pe pastor, Ernesto Montalegre.
Am vorbit împreună cîteva ore; eu am făcut tot ce-am putut ca să fac din el un bun romano-catolic, în timp ce el răspundea liniştit la toate întrebările mele. Desigur că n- am reuşit să-l convertesc la romano-catolicism, dar nici el nu m-a convertit la protestantism. Cu toate acestea, multe dintre răspunsurile lui m-au izbit cu atîta putere, încît atunci cînd am plecat acasă după două ore de discuţii, îndoielile mi se înmulţiseră în suflet. Din ziua aceea a început pentru mine o perioadă de suferinţă, de nopţi nedormite, de nehotărîre chinuitoare şi de o lipsă înspăimîntătoare de curaj de a mărturisi în public adevărul Scripturii. Treptat, am început să văd ce era adevărul, dar nu ştiam ce trebuia să fac pînă în noaptea zilei de 20 februarie 1974.
Noaptea grației lui Dumnezeu
În acea noapte eram singur în camera mea şi pentru prima oară în viaţă m-am rugat cu adevărat. I-am cerut lui Cristos să preia conducerea, deoarece nu ştiam ce să fac.
Simţeam că sunt cel mai mare păcătos. Poate că întrebi: „Ce fel de păcătos?“ N-am fumat niciodată, n-am băut băuturi tari, nu mi-am încălcat legămintele de celibat în toţi anii în care am activat ca preot. N-am lăsat în urma mea amintiri urîte şi de fapt eram mai degrabă mîndru de realizările mele ca preot de parohie. Păcatul meu se numea mîndrie. Mîndria era aceea care încercase să-L oprească pe Cristos să vină în viaţa mea, gîndindu-mă ce va gîndi sau va spune episcopul meu. Îmi tot spuneam: „Dacă Îl primeşti pe Cristos ca Salvator al tău, ce vor zice superiorii tăi? Ce vor gîndi colegii sau studenţii tăi? Ei te stimează; cum poţi să-i trădezi?“ Îmi lipsea curajul să fiu cinstit cu aceşti oameni; stima oamenilor însemna pentru mine mai mult decît dragostea pentru adevăr. Dar atunci, în timp ce mă rugam, privirile mi-au căzut pe acest text din Evanghelia după Ioan: „Totuşi, dintre conducători au crezut în El; dar, din cauza fariseilor, nu-L mărturiseau, ca să nu fie excluşi din sinagogă, căci au iubit mai mult gloria oamenilor decît gloria lui Dumnezeu“ (Ioan 12:42-43).
Aceste ultime cuvinte mi-au străpuns inima ca o sabie cu două tăişuri, dar în acelaşi timp m-au umplut de putere şi curaj. Eram eliberat. În acea noapte am putut să dorm liniştit; durerea şi nehotărîrea chinuitoare din ultimele săptămîni au dispărut. În dimineaţa următoare cînd m-am trezit, mi-a venit în minte imaginea acelui pastor baptist amabil. M-am îmbrăcat repede şi m-am dus cu maşina la biserica lui. Am vorbit împreună cîtva timp, iar eu am acceptat cu bucurie cîteva tractate şi broşuri. La plecare, am întrebat: „În caz că-mi părăsesc Biserica, pot să vin să stau la dumneavoastră? O să mă primiţi?“ Mi-a răspuns zîmbind: „Avem o cameră aici, iar credincioşii vor avea grijă de nevoile dumneavoastră“.
Adevărul cîştigă
A mai durat încă cinci zile de rugăciune şi mai multă lectură înainte de a mă preda graţiei lui Dumnezeu. Apoi, pe 26 februarie, L-am primit pe Cristos ca pe Salvatorul şi Domnul meu personal. I-am cerut să preia conducerea vieţii mele, întrucît lăsam totul în urmă: maşină, bibliotecă, tot ce aveam. Am trimis episcopului scrisoarea de demisie şi m-am mutat la noii mei prieteni pe linie spirituală din Santa Cruz.
În 3 martie mi-am mărturisit în public credinţa în Cristos prin faptul că am fost botezat în Rîul Santa Cruz, care curge prin spatele bisericii. Lucrul important este că din ziua în care am ajuns să-L cunosc pe Cristos şi pînă acum n-am avut nici o singură clipă de remuşcare, nostalgie sau melancolie pentru viaţa mea de pînă atunci. Eram literalmente plin de bucurie şi am cunoscut o eliberare de îndoieli care nu poate fi exprimată în cuvinte.
După cîteva zile m-a vizitat un preot şi m-a întrebat: „Tony, cum ai îndrăznit doar în cinci zile să iei o asemenea decizie? Tu ai părăsit Biserica Romano-catolică, douăzeci de secole de cultură, papi, sfinţi, tot ce-ai învăţat şi ai iubit atîta timp“. I-am dat răspunsul care mi-a venit din inimă: „Nu am impresia că am pierdut ceva; dimpotrivă, am găsit totul cînd L-am găsit pe Cristos“.
Nu mai eram romano‐catolic
Dacă crezi că eşti salvat din cauza credinţei tale în Cristos şi Îi accepţi Cuvîntul ca autoritate finală, nu eşti romano-catolic, ci protestant, chiar dacă nu-ţi place cuvîntul
„protestant“. Salvarea prin credinţă şi singura autoritate a Scripturii sunt însăşi temelia credinţei biblice, în timp ce învăţătura romano-catolică este bazată pe salvarea prin fapte şi pe autoritatea tradiţiei bisericeşti.
Mulţi romano-catolici au pur şi simplu un ataşament sentimental de Biserica lor, pe care au fost deprinşi s-o numească „Sfînta Biserică Mamă“. Această expresie reflectă credinţa lor că-i datorează ei viaţa lor spirituală, căci ea i-a făcut creştini prin botez şi îi menţine vii în sens spiritual prin celelalte sacramente. Biblia ne învaţă că nu Biserica este cea care ne face ceva, ci credincioşii sunt cei care alcătuiesc Biserica. Şi întrucît prin graţie, prin intermediul credinţei, devenim noi nişte pietre vii ale Bisericii Sale, Cristos este adevăratul Constructor. Noi credem numai în El şi în Cuvîntul Său ca autoritate absolută!
După convertirea sa şi o pregătire la şcoala biblică Denver Seminary, Antonio Pezzotta a activat timp de 25 de ani, ajutat şi de soția sa, în Filipine. El a evanghelizat, a condus grupuri de studiu biblic în case şi a predat la Asian Theological Seminary din Quezon City, Manila.
De la pensionarea sa în anul 2001, trăieşte în America. Ca „Director al lucrării printre grupările etnice“, el promovează dorința Societății Baptiste Conservatoare din care face parte ca să ia ființă biserici biblice şi între imigranții spanioli, filipinezi, chinezi şi coreeni.
(Traducător: Olimpiu S.Cosma)
