Marturia fostului preot romano‐catolic
Nino Tirelli
Iesus Cristos a promis: „Oricine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, pe acela îl voi mărturisi şi Eu înaintea Tatălui Meu din cer“ (Matei 10:32).
Mă folosesc deci cu mare bucurie de ocazia pe care o am ca să relatez despre graţia lui Dumnezeu din viaţa mea. Sunt foarte recunoscător Dumnezeului triunic pentru salvarea pe care ne-o dă fără să facem ceva în schimb, deoarece Iesus Cristos Şi-a vărsat sîngele pentru noi ca Miel al lui Dumnezeu.
În Cuvîntul lui Dumnezeu citim despre începutul Bisericii: „Şi numărul discipolilor s- a înmulţit foarte mult în Ierusalem, şi un mare număr de preoţi a venit la credinţă“ (Fapte 6:7). Aici era vorba desigur despre preoţii israeliţi din tribul lui Levi, şi totuşi, ceea ce s-a întîmplat atunci au experimentat de-a lungul secolelor pînă astăzi şi mulţi preoţi ai Bisericii Romano-catolice, care au fost copleşiţi de graţia lui Dumnezeu şi au fost îndreptăţiţi din credinţă. Aş vrea să amintesc în mod special de Reformatori, dintre care mulţi au suferit moarte de martir pentru credinţa lor. Mărturia depusă de ei mi-a dat şi mie curaj să-mi înving îndoiala şi temerile şi să îndrăznesc să fac marele pas al credinţei şi să mă bazez numai pe Sfînta Sscriptură, nu pe tradiţii şi dogme omeneşti ca pînă atunci.
Cînd îmi depun acum mărturia nu vreau să intru într-o polemică, ci pur şi simplu să spun adevărul, fără înfrumuseţare sau exagerare. Dacă voi relata din trăirile multor ani de izolare în mănăstire, voi face aceasta doar pentru că aş dori să lămuresc cît de mare este graţia lui Dumnezeu care m-a scos din întuneric la lumină, din sclavie sub stăpînirea lui Satan la libertatea copiilor lui Dumnezeu, din moarte la viaţă şi din pierzare la salvare.
Dragul meu cititor necunoscut care ţii în mînă această relatare, dă-mi voie să-ţi spun mai întîi cele mai importante date ale vieţii mele: Mi se spune Nino, dar numele meu adevărat este Sennen Tirelli. M-am născut în 27 noiembrie 1917 în Reggio Emilia (Italia). În 1928 am intrat la seminarul capucinilor din Scandiano (RE). Am primit hirotonisirea ca preot în 12 iulie 1942 în catedrala din Reggio Emilia prin episcopul Eduardo Brettioni. În februarie 1949 am intrat în alt ordin călugăresc şi, în fine, după 31 de ani de prizonierat spiritual, m-am născut din nou în februarie 1959 prin Spiritul lui Dumnezeu şi pot să fac parte acum prin Domnul Iesus Cristos din familia lui Dumnezeu.
Cum a început totul
Sigur te întrebi acum de ce am plecat din ordinul monastic şi din Biserica Romano- catolică. Ca să răspund la întrebarea ta justificată trebuie să-ţi povestesc cîte ceva despre situaţia mea de odinioară.
Cînd eram copil voiam să mă fac doctor. Deoarece doctorii ştiu totul despre boli şi despre tratamentul lor, mă gîndeam că aş putea ca doctor să-i feresc pe oameni de moarte. Dar apoi a murit într-o zi medicul nostru de ţară, fapt care m-a zguduit în aşa hal, încît mi-am schimbat planurile pentru viitoarea profesie. Dorinţa de a primi o bună educaţie era realizabilă pentru mine, copil dintr-o familie săracă, numai dacă intram la mănăstire. Ai vrea să mă însoţeşti în gîndurile pe care le aveam ca băiat de 11 ani pe cînd stăteam acolo în faţa porţilor mănăstirii?
Am tras de clopoţelul mănăstirii. Călugărul capucin bărbos care ne-a deschis ne-a lăsat înăuntru şi a închis poarta mănăstirii în urma noastră, ne-a luat toate bagajele, le-a pus într-un spaţiu rezervat lor şi ne-a dat un număr. De acum înainte voinţa noastră era ca şi moartă, iar propriile idei erau un tabu.
Despărţit de familia mea, separat de restul lumii, mi-am petrecut aici anii de gimnaziu. Peste tot plutea religiozitatea în aer, dar pe care eu n-o simţeam ca autentică.
Evanghelia era folosită ca un cod penal, şi regulile mănăstirii erau mai presus de orice.
Apoi a început pentru călugării şi preoţii în devenire anul propriu-zis de probă, noviciatul, care se sfîrşea cu depunerea provizorie a celor trei legăminte: ascultare, sărăcie şi castitate. Acest triplu legămînt este simbolizat de altfel prin cele trei noduri din frînghia pe post de curea a călugărului franciscan.
Deprinderi aspre
Încă de mai înainte nu mai aveam nici un drept la voinţa proprie, dar acum trebuia să renunţ la mult mai multe lucruri. Am primit un nume nou (fratele Matias din Reggio Emilia), o manta aspră şi groasă, cum poartă călugării franciscani, iar părul mi-a fost tăiat, obţinîndu-se o tonsură specială pentru a nu fi atrăgător pentru lume. Aproape în fiecare zi erau în program renunţare la hrană şi purtarea unei centuri prevăzute cu cuie, ca şi autoflagelarea cu un lanţ de fier. De cinci ori pe săptămînă trebuia să ne sculăm la miezul nopţii şi să ne strîngem în capela mănăstirii pentru a cînta în cor. Ciorapi nu purtam nici iarna, ci doar sandale în picioare, şi dormeam în dormitoare neîncălzite.
Aici vreau să mai adaug doar un lucru: Toate aceste renunţări şi autopedepsiri nu mi- au dat nici o pace lăuntrică. Dar în sinea mea doream cu ardoare să fiu eliberat de această sclavie spirituală.
După noviciat a venit studiul de trei ani al filozofiei. Pe urmă am făcut legămintele finale, prin care ne legam de ordin pentru toată viaţa. Au urmat cei patru ani de studiu al teologiei, pînă cînd, în 12 iulie 1942, am fost hirotonisit preot.
Aceasta este doar o scurtă trecere în revistă a perioadei dintre al 11-lea şi al 25-lea an de viaţă. Nu pot lăsa aşa de uşor înapoia mea ceea ce am învăţat şi am trăit în timpul acestor paisprezece ani de studiu, precum şi toate luptele interioare pe care le-am dat.
Ascultare fără convingere
Izolarea şi singurătatea în care trăiam, disciplina extrem de severă şi presiunea legată de ea şi-au atins scopul: Practicam o supunere desăvîrşită şi urmam calea prescrisă fără să-mi fac griji dacă e cea bună sau nu.
În anul de noviciat am început totuşi să am îndoieli mari şi lupte lăuntrice. Brusc, nu mai eram sigur dacă aceasta era cu adevărat calea pe care mă voia Dumnezeu. Oare să merg înainte pe ea? Oare nu era mai bine să plec din mănăstire şi să mă întorc la părinţii mei? Am vrut să discut cu superiorii mei despre aceste îndoieli şi le-am destăinuit şi starea mea de suflet, dar răspunsul lor a fost doar acesta: Rămîi acolo unde te-a pus Domnul, toate celelalte gînduri sunt de la diavol. Ei bine, eram deprins să fiu ascultător şi să spun da la toate, aşa că le-am urmat sfatul şi mi-am continuat calea, chiar dacă fără tragere de inimă. Dar Dumnezeu, care ne cunoaşte inimile şi cele mai secrete gînduri, îmi auzise de mult strigătul şi era pe cale de a-mi pregăti eliberarea.
Schimbarea tapetului
Studiul filozofiei şi schimbarea mănăstirii aflată în legătură cu lucrul acesta au adus o anumită uşurare. Dar în anii următori, cu cît se apropia mai mult hirotonisirea, îndoielile au crescut masiv. Superiorii au observat luptele mele interioare şi m-au trimis într-o mănăstire îndepărtată. Ceea ce se intenţiona cu aceasta s-ar numi astăzi spălarea creierului.
Această măsură avea să se dovedească o reuşită. La umilirea suferită şi la izolare avea să se adauge şi faptul că tocmai izbucnise al doilea război mondial, aşa că, în final, din lipsa unei alternative mai bune, mi-am continuat calea pînă la hirotonisire.
Viața mea de preot
Atunci a început pentru mine un nou capitol de viaţă. Am apucat moartea părinţilor mei şi sfîrşitul războiului. Prin munca mea de preot am intrat în contact cu mulţi oameni diferiţi. Am fost mutat în mai multe oraşe, am activat ca şi confesor [duhovnic], profesor, preot de spital. Dar, în interiorul meu eram tot mai neliniştit şi căutam pacea. Aşa s-a făcut că, la 21 de ani după intrarea în ordinul franciscanilor, am intrat într-un subordin franciscan mai puţin strict. Astfel am ajuns în mănăstirea din Roma. La început, totul părea minunat, credeam că-mi găsisem în final un loc de odihnă, dar şi acesta s-a dovedit a fi o „fata morgana“, căci din nou am fost asaltat de îndoieli şi m-am izbit tot mai mult de lipsă de înţelegere.
Sezze Romano
Am lucrat cinci ani din însărcinarea ordinului meu ca secretar în şcoala medie Nettiuno din Roma. Apoi am fost mutat pe neaşteptate în Sezze Romano (Latium) într- o mănăstire îndepărtată. Acolo aveam într- adevăr pe de o parte totul, dar pe de altă parte nu aveam nimic. Lucrul acesta sună paradoxal, dar pentru mine era realitate.
Viaţa mea se întorcea ca o roată: rugăciuni timp de ore întregi, spovedanii, liturghii, predare la şcoală, alte îndatoriri… în fiecare zi acelaşi lucru. Radioul, televizorul şi filmele aveau un rol important în mănăstire. Viaţa dinapoia zidurilor mănăstirii era condusă de plăcerile lumeşti. În legămîntele mele renunţasem de fapt la lume şi la toate ademenirile păcatului, dar în realitate mă cufundam tot mai mult în păcat şi mă găseam pe calea care duce la pierzare.
Primele raze de lumină
În această mănăstire îndepărtată am început totuşi să citesc în Sfînta Scriptură şi să-mi verific întreaga viaţă în funcţie de acest standard, aşa cum făceau odinioară şi evreii din Bereea (Fapte 17:11). Datorită lucrării lui Dumnezeu, am început să compar învăţătura din Biblie cu cea catolică transmisă ca tradiţie şi pusă în practică. Am ţinut sub observaţie comportarea preoţilor care trăiau ca şi mine între zidurile mănăstirii şi care lucrau ca „preoţi mireni“ în parohii. Cîtă lăcomie şi imoralitate aveam să descopăr printre aşa-zişii „slujitori ai lui Dumnezeu“! Pe de o parte erau onoraţi de oameni, pe de altă parte duceau cu ocazia procesiunilor icoane şi moaşte sau relicve, ridicînd-o pe Maria şi pe papă la poziţia de „dumnezeu“. Ei justificau indulgenţele şi multe alte învăţături nebiblice.
Pînă atunci studiasem Biblia numai cît era necesar pentru a cunoaşte anumite versete care păreau să susţină sistemul dogmatic romano-catolic. Totuşi, acum am devenit conştient cît de defectuoase, de lacunare şi de deformate îmi erau cu adevărat cunoştinţele biblice. Nu aveam habar de planul de salvare al lui Dumnezeu, iar despre calea salvării aveam concepţii complet greşite. Filozofia păgînă şi idei omeneşti îmi stăpîniseră gîndirea, iar Cuvîntul lui Dumnezeu fusese în aşa fel aranjat, încît să fie avantajos pentru învăţătura romano-catolică.
De la pierzare la salvare
În Cuvîntul lui Dumnezeu scrie: „Domnul îi cunoaşte pe ai Săi“ (2.Timotei 2:19), iar Iesus spune în Apocalipsa 2:23: „Eu sunt Cel care cercetez inimi şi rinichi“. În Psalmul 9:10 citim: „Domnul va fi un adăpost pentru cei oprimaţi, un adăpost la vreme de nevoie“, iar profetul Nahum confirmă: „Bun este Domnul, un adăpost la vreme de nevoie, şi îi cunoaşte pe cei ce se încred în El“ (Nahum 1:7).
Pentru mine, marea zi a salvării şi a luminii de sus a venit într-un mod cu totul neaşteptat. Era în aprilie 1958. Pe la ora şapte şi jumătate dimineaţa stăteam în faţa capelei ca să ţin liturghia, dar a trebuit dintr- un motiv oarecare să mă întorc în camera mea pentru o jumătate de oră. Voiam să-mi petrec acest timp ascultînd ceva muzică, aşa că am căutat la radio un post care să transmită o muzică potrivită. Şi atunci Dumnezeu, în iubirea Sa, m-a făcut să găsesc postul de radio Monte Carlo. Tocmai transmiteau un cîntec minunat, urmat de un mesaj scurt şi profund pe tema „astăzi, dacă auziţi vocea Lui, nu vă împietriţi inimile“ (Evrei 3:7). Emisiunea s-a terminat cu cuvintele „Qui Radio Risveglio“ (Aici Radio Trezirea) şi cu anunţarea unei adrese de contact. Nu pot spune exact ce s-a întîmplat în dimineaţa aceea. Ştiu însă un lucru, că în această zi a irupt în mine o viaţă nouă. Prin contactul corespondenţei pe care am ţinut-o de atunci încolo cu Radio Risveglio am găsit calea spre o comuniune lăuntrică cu Dumnezeu, ceea ce pentru mine era ceva cu totul nou. Şi am simţit în acelaşi timp dorinţa puternică de a-L servi pe Dumnezeu într-un mod corespunzător. Dacă mă gîndeam la viaţa mea de pînă atunci, mi-era scîrbă de mine. Noul Testament pe care mi-l trimiseseră fraţii de la Radio Risveglio era în fiecare zi cea mai iubită lectură a mea.
Plecare la Lugano
Curînd mi s-a împlinit şi dorinţa de a discuta despre problemele şi întrebările mele într-o întîlnire personală cu echipa de la Radio Risveglio, şi mi-am deschis inima înaintea lor. În luna septembrie a aceluiaşi an, Domnul a aranjat în aşa fel împrejurările, că am primit un paşaport, ceea ce era destul de neobişnuit pentru un călugăr. Astfel am putut călători pînă la Lugano, unde-şi avea sediul Radio Risveglio. Am luat parte la serviciul lor divin în hainele mele de călugăr. Atmosfera era înălţătoare şi mi-am dat seama că nu ceremoniile liturgice, tradiţiile omeneşti sau tratatele filozofico-teologice pot să ne satisfacă nevoile spirituale, ci numai Cuvîntul
lui Dumnezeu, dacă îl primim fără condiţii şi-l punem în practică. Doar Cuvîntul lui Dumnezeu este adevărul.
Cînd m-am întors la mănăstire după trei zile, aveam în bagaj o comoară preţioasă: o Biblie completă! În următoarea perioadă am trăit o viaţă dublă: Pe de o parte trebuia să iau încă parte la viaţa monotonă şi fără sens în mănăstire, pe de altă parte mă desfătam de o adevărată comuniune cu Dumnezeu prin citirea şi studierea Cuvîntului Său.
O nouă orientare
Te întreb, iubite cititor: Să fi rămas mai departe în întuneric, acum că descoperisem lumina? Să fi continuat în învăţătură greşită, acum cînd adevărul îmi stătea limpede înaintea ochilor? Niciodată! Nu cred că m-ai fi sfătuit să rămîn acolo unde eram, ci m- ai fi încurajat să părăsesc cît mai repede închisoarea, nu-i aşa?
A trebuit deci să încep o viaţă complet nouă, să mă îndrept în totalitate spre Iesus Cristos, ca El să poată deveni Salvatorul, Domnul, Învăţătorul meu, ba chiar totului tot pentru mine. Acest proces lăuntric îl începusem în ziua în care am auzit pentru prima oară Radio Risveglio, dar a devenit vizibil de abia în 4 februarie 1959 cînd eu – fără nici cea mai mică îndoială – am părăsit mănăstirea şi Biserica Romano-catolică.
În noaptea anterioară mi-am scris pe hîrtie testamentul spiritual. Explicam în el că lăsam în urmă erezia şi minciunile, ca să primesc adevărul evangheliei. Cînd mi-am părăsit chilia a doua zi dimineaţa, duşmanul a încercat încă o dată cu toate argumentele posibile să mă facă să-mi schimb părerea. Dar o voce lăuntrică mi-a spus: „Fii tare şi acţionează. Şi astfel mi-am ţinut ultima liturghie, am mîncat pentru ultima dată cu ceilalţi călugări, am pus scrisoarea cu mărturia mea scrisă în cutia poştală a superiorului, m-am dus la gară şi m-am urcat în trenul de Lugano. Ajuns acolo, m-au întîmpinat fraţii de la Radio Risveglio. Cîteva luni mai tîrziu mi s-a deschis o uşă ca să colaborez la această misiune prin radio, unde am putut să lucrez la răspîndirea Veştii Bune prin eter pînă la pensionarea mea şi chiar şi după aceea.
Privire dincolo de fațadă
Astăzi, Biserica Romano-catolică se arată a avea o faţă foarte iubitoare de oameni. Crudele demonstraţii de putere din trecut au dispărut din conştienţa societăţii. Dar deşi Biserica se dă drept profund creştină, ea nu s-a schimbat cîtuşi de puţin. Ea se ţine ca şi mai înainte de faţetele lumeşti ale papalităţii şi de multe alte învăţături care au apărut în istoria creştinătăţii în secolele întunecate ale Evului Mediu. Papalitatea este în continuare aceeaşi entitate ca cea care în epoca Reformei stăpînea lumea şi care a fost stigmatizată, ţintuită la stîlpul infamiei de bărbaţi curajoşi care au fost gata să moară pentru convingerile lor. Ţine de strategia papalităţii să pară de fiecare dată aşa cum i-o cer scopurile urmărite. Roma, asemenea unui cameleon, are multiple forme de prezentare, dar dintele veninos rămîne mereu acelaşi.
Cîteva învăţături ale Bisericii m-au ţinut sclav timp de peste treizeci de ani. Fără să fi observat aceasta, din copilăria mea am fost vrăjit de aceste „învăţături ale demonilor“ – ca să folosesc o formulare a apostolului Paul (1.Timotei 4:1).
Roma înrobeşte, dar Cristos eliberează. Roma ne face orbi, dar Cristos ne luminează.
Roma ne face îndoielnici, dar Cristos ne dă siguranţă.
Roma ne duce la pierzare, dar Cristos dă viaţă eternă.
Totuşi, cel mai important punct al mărturiei mele nu e condamnarea Bisericii Romano- catolice, ci bucuria că am trecut din moarte la viaţă.
Există o singură cale spre cer: Iesus.
Există o singură uşă prin care se poate intra în cer: Iesus.
Există o singură cheie care deschide această uşă: Crucea lui Iesus. Există un singur nume în care este salvare: Iesus.
Există un singur Mediator între Dumnezeu şi oameni: Iesus.
Acesta este mesajul neasemuit al salvării, evanghelia graţiei, adevărata evanghelie biblică.
Cuvînt de încheiere
La 47 de ani de la convertirea mea simt aceeaşi bucurie nespus de mare pentru graţia lui Dumnezeu care m-a salvat. Ca şi concluzie a acestei mărturii, care ar trebui să fie mult mai amănunţită, aş vrea să constat împreună cu apostolul Paul: „Deci acum nu există nici o condamnare pentru cei care sunt în Cristos Iesus. Căci Legea Spiritului vieţii în Cristos Iesus m-a eliberat de legea păcatului şi a morţii“ (Romani 8:1-2).
„Uitînd ce este în urma mea şi întinzîndu-mă spre ceea ce e înaintea mea, alerg spre ţintă, în vederea premiului chemării cereşti a lui Dumnezeu în Cristos Iesus“ (Filipeni 3:13-14). „Singurului Dumnezeu, Salvatorul nostru prin Iesus Cristos, Domnul nostru, I se cuvine glorie, măreţie, putere şi autoritate acum şi în toată eternitatea! Amen“ (Iuda 25).
Paul a scris creştinilor din Corint: „Căci iubirea lui Cristos ne constrînge…“ (2.Corinteni 5:14). Paul este un exemplu minunat de felul în care iubirea lui Dumnezeu poate constrînge un om ca să proclame cu tot devotamentul Vestea Bună a salvării. Aceeaşi iubire faţă de Domnul Iesus mă determină să te întreb acum: Mai rătăceşti în ceaţa învăţăturilor romano-catolice? Te chinuie nesiguranţa în ce priveşte destinul tău etern? Atunci este timpul, aici şi acum, să priveşti realitatea în ochi, să renunţi la învăţătura romano-catolică nebiblică şi să te încrezi o dată pentru totdeauna în iubirea lui Cristos, căci El este singurul care e calea, adevărul şi viaţa.
Iubit cititor necunoscut, în această mărturie ai urmărit luptele mele spirituale şi ai văzut cum am descoperit în final adevărul. Poate că şi tu te afli încă în întuneric şi încă şovăi, neştiind ce să faci. De aceea, te rog din toată inima să străpungi zidul care te desparte de Dumnezeu şi să-L alegi pe Cristos, calea, adevărul şi viaţa. „Căci în nimeni altcineva nu există salvare, căci nu este sub cer nici un alt nume dat oamenilor în care trebuie să fim salvaţi“ (Fapte 4:12). Cît de mult doresc să răspunzi chemării pe care ţi-o face Cristos astăzi – poate pentru ultima dată. El spune: „Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu, să credeţi în Cel pe care L-a trimis El“ (Ioan 6:29).
Cu ce atitudine ar trebui să vină cineva la Dumnezeu vedem foarte limpede în parabola perceptorului [vameşului] şi fariseului (Luca 18: 9-14). Aceluia care era conştient de păcătoşenia lui şi a strigat: „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!“, Dumnezeu i-a promis îndreptăţirea, dar celuilalt, care se considera drept, nu i-a promis-o.
La Dumnezeu există deplină siguranţă a salvării şi pace. Noi ne putem ţine de promisiunea Lui: „Oricine invocă Numele Domnului va fi salvat“ (Romani 10:13). De aceea, te chem cu seriozitate să crezi în Domnul Iesus Cristos, şi atunci pacea şi bucuria lui Dumnezeu va intra în viaţa ta şi te va însoţi pînă în ziua în care Domnul va reveni şi ne va lua la Sine.
Între timp, Nino Tirelli a trecut de 90 de ani. El este încă activ pentru Domnul său. A renunțat la lucrarea de prezbiter în adunarea sa locală, dar e încă responsabil pentru buletinul bisericii. Această fotografie a lui Nino şi Alice Tirelli a fost făcută în iunie 2005 în locuința lor din Neuchâtel, unde stau de aproape douăzeci de ani. Mai înainte, amîndoi au lucrat la Radio Risveglio din Lugano. Acolo s‐au cunoscut, după ce Nino a ieşit din preoție. Cei doi copii pe care i‐au primit de la Domnul s‐au căsătorit între timp şi‐L urmează şi ei pe Domnul Iesus Cristos.
(Traducător: Olimpiu S.Cosma)
