Sufletul unui preot

Leo Lehmann

Am văzut modul de lucru al Bisericii Romano-catolice pe trei continente. Am şezut cu cardinali în limuzinele lor luxoase cînd treceau pe lîngă gărzile elveţiene care salutau şi prin poarta Damascului din Vatican ce ducea la apartamentele private ale papei.

Eram prezent cînd a murit un papă şi a fost înmormîntat şi cînd a fost ales şi instalat succesorul său. Am stat alături de fostul papă Pius al XI-lea cînd papa Benedict al XV- lea l-a făcut cardinal punîndu-i pe cap impozanta pălărie de cardinal, eu însumi ţinînd în mînă lunga trenă purpurie a unui alt cardinal numit atunci. Am servit ca preot nu numai în catedrale magnifice din Europa, ci şi în fermele olandeze din marea stepă sud-africană, precum şi în biserici din barăci dărăpănate aflate în regiunile înapoiate din Florida.

M-am născut în 1895 în Dublin. Nu am amintiri plăcute din copilărie. Totul era umbrit de un sentiment de teamă permanentă. Această teamă era legată de orice act religios exercitat de preot – spovedanie, asistarea la liturghia de duminică, mîncărurile din timpul posturilor, iad, cer, purgatoriu sau moarte şi judecata unui Dumnezeu mînios.

Biblia era atît la şcoală, cît şi în biserică şi acasă o carte închisă cu şapte peceţi. Nu aveam bani să ne cumpărăm o versiune romano-catolică, de obicei foarte scumpă, şi nu aveam curajul să acceptăm pe gratis o Biblie de la o societate protestantă. În principal, teama aflată în legătură cu fiecare aspect al religiei romano-catolice m-a ajutat să iau decizia de a deveni preot. M-am înscris la admitere şi am fost acceptat în seminarul misionar din Mungret, lîngă Limerick.

Îndoieli

În timpul studiilor mele din Roma m-au asaltat pentru prima oară îndoieli şi neîncredere în privinţa interpretării de către papă a creştinismului. Unele dintre gîndurile mele de pe atunci erau: Dacă Roma este singurul centru al credinţei adevărate, cum se face că lipseşte în aşa măsură adevărata religie din propriii ei cetăţeni? De ce este atîta ateism, indecenţă, fărădelege? Pe stradă nu ni se arăta nouă, studenţilor la seminarul de preoţi, nici cea mai elementară politeţe, ba chiar şi copiii din Roma strigau în urma noastră insulte obscene. De asemenea, de ce era o nevoie atît de mare de preoţi din Irlanda şi din alte părţi ca să se exileze înAfrica, China şi India ca misionari şi propagandă papală, în timp ce Roma mişuna de zece mii de preoţi lăfăindu-se în birourile Vaticanului şi negăsind suficiente altare în cele patru sute de biserici din Roma unde să poată citi liturghia? Mă întrebam şi din ce cauză numărul rostit cu mîndrie de trei sute de milioane de romano-catolici din întreaga lume trebuiau să fie reprezentaţi în Roma de un colegiu de cardinali dintre care aproape două treimi sunt italieni. Cei patruzeci de milioane de cetăţeni ai Italiei erau catolici numai cu numele, total lipsiţi de o mentalitate religioasă. Dar cei douăzeci de milioane de romano-catolici din Statele Unite, de exemplu, nu numai că participau cu fidelitate la liturghie, ci şi contribuiau cu mulţi bani la trezoreria Vaticanului. Cu toate acestea, numai trei americani aveau permisiunea de a fi cardinali, oameni mediocri, dar loiali faţă de Roma, care n-ar fi îndrăznit niciodată să exprime vreun dezacord cu dictatele ei.

Am ajuns să cunosc intrigile dintre clericii romani pentru a cîştiga favoarea celor aflaţi la putere la Vatican, lăcomia lor pentru onorurile papale şi pentru avansarea în poziţii înalte, am descoperit că şi printre demnitarii de rang înalt ai Bisericii erau duşmănii înverşunate. În fiecare zi întîlneam multe semne care aminteau de faptele subversive ale unor papi lacomi, ambiţioşi, războinici şi de politica lor parşivă. Acolo era un Castel di Sant’Angelo sau Galeria lui Hadrian, cu zidurile crestate de ghiulele de tun trase de un papă aflat în fortăreaţa Vaticanului şi bombardînd un alt papă care îi sfida anatemele.

A venit în sfîrşit şi ziua hirotonisirii mele. A fost o ceremonie lungă. Nenumăratele ritualuri, rugăciunile lungi şi psalmodierile nesfîrşite m-au zăpăcit. Degetele mi-au fost sfinţite pentru citirea liturghiei şi apoi învelite în stofe fine de in. Capul mi-a fost uns cu ulei şi învelit şi el cu bandaje de in. Mi s-a dat să ating potirul de aur. Mi s-a dat puterea de a asculta spovedanii şi de a ierta păcate, de a unge pe cei aflaţi pe patul de moarte şi de a înmormînta morţii. Pentru prima dată am gustat din potirul de liturghie vinul care, potrivit credinţei romano-catolice, tocmai îl ajutasem prin formula de consacrare să se transsubstanţieze în sîngele lui Cristos. Hirotonisirea a fost condusă de cardinalul Basilio Pompilj în biserica Sf. Ioan de Lateran.

Rugăciuni repetate mecanic

Orice bucurie voi fi trăit în acea zi a fost umbrită de un incident trist la care am fost martor tîrziu în seara aceea. Unul dintre colegii mei de studenţie şi-a pierdut minţile, căci încordarea atenţiei prin rutina mecanică, prin nenumăratele restricţii neînsemnate, nesfîrşitele repetiţii de rugăciuni şi formule dezechilibrează adesea mintea şi poate declanşa un soi de nebunie religioasă numită „scrupulozitate“.

Îmi amintesc de un incident asemănător. În Florida, unde eram preot, obişnuiam să vizitez o instituţie pentru copii debili mintal în afara oraşului Gainesville. Şeful de secţie mi-a adus o fată romano-catolică de vreo paisprezece ani, a cărei dereglare mintală consta în a repeta în mod agitat şi a număra rugăciunea de „Ave Maria“.

Mintea ei era stăpînită de ideea bolnăvicioasă că trebuie să spună în fiecare zi de o sută de ori această rugăciune, şi pentru a fi sigură că le-a spus la timp, era deja înainte cu peste o mie. Cu siguranţă că vreun preot îi dăduse ca penitenţă acest număr de „Ave Maria“ cu prilejul vreuneia dintre spovedaniile ei.

După trei ani şi jumătate de lucru ca preot în Africa de Sud, am fost rechemat la Roma ca să lucrez la Vatican. În cursul timpului mi-au revenit îndoielile cu privire la originile papalităţii. Neîncrederea tot mai mare în faptul că practicile romano-catolice sunt cu adevărat creştine, cunoaşterea intimă a vieţilor ratate ale fraţilor mei preoţi şi pierderea crescîndă a speranţei că s-ar mai putea produce o îmbunătăţire a Bisericii creştine sub supremaţie papală au dus la o nelinişte interioară tot mai profundă. Din punct de vedere spiritual, doctrinar, juridic şi personal, papalitatea romană, în calitatea ei de supraveghetoare desemnată de Dumnezeu a creştinătăţii, se fărîmiţa tot mai mult în lăuntrul meu. Mă vedeam confruntat cu realizarea amară a faptului că trebuie s-o rup complet cu papalitatea dacă nu voiam să-mi pierd credinţa într-un creştinism adevărat.

Din Roma am fost transferat în America. Această ţară era complet străină pentru mine şi m-am gîndit să scap de deziluzionare totală prin dedicarea mea în întregime nevoilor spirituale ale oamenilor simpli.

Un tînăr condamnat la moarte

Sentimentul de eşec pe care îl trăiam poate fi ilustrat din următorul exemplu. Am fost nevoit odată să asist un tînăr condamnat la moarte pe scaunul electric în închisoarea din Raiford în statul Florida. Această închisoare se afla în cadrul parohiei mele din Gainesville. Acest tînăr venea dintr-un oraş din estul Americii, era născut şi botezat romano- catolic, şi fusese educat într-o şcoală parohială romano-catolică. El fusese instruit în toate practicile romano-catolice considerate esenţiale pentru o viaţă în temere de Dumnezeu. El a fost condamnat în Tampa din cauza complicităţii la un jaf dintr-un restaurant, în care proprietarul fusese ucis. Eu am făcut tot ce am putut ca să-l pregătesc pe acest tînăr pentru „ultimul său drum“. I-am administrat toate ritualurile instituite de Biserica Romano-catolică şi prin care se spune că în sufletele nevoiaşe se toarnă graţie şi putere divină. Chiar în timp ce zăcea mort pe scaunul electric după ce curentul fatal îşi făcuse treaba, i-am uns fruntea cu ulei, aşa cum se prescrie că trebuie să se facă pentru administrarea sacramentului maslului. Totuşi, eram conştient că nu putusem da o mîngîiere reală sufletului încărcat de păcate al acestui tînăr.

Îl vizitasem în celulă în timpul săptămînii lui de aşteptare pline de teamă şi semnasem cu el de mai multe ori formula de dezlegare de păcate. În ultima dimineaţă eram în zori la porţile închisorii, ducînd cu mine toate instrumentele incomode necesare pentru celebrarea liturghiei. Le-am aranjat pe o masă aflată în apropierea şirului dublu de gratii care mă despărţea de celula lui. M-am înveşmîntat în toate odăjdiile mele strălucitoare pe care le purtam la liturghie şi am procedat, cu toată demnitatea pe care o permitea atmosfera de rău augur a celulei unui condamnat la moarte, la oferirea „sacrificiului“ liturghiei depline. Bietul tînăr, într-o aşteptare febrilă, umbla încolo şi încoace înapoia gratiilor şi fuma ţigară după ţigară. El a aruncat o ţigară ca să primească pe limbă hostia sfintei împărtăşanii pe care i-o întinsesem printre gratii. Ea n-a avut nici un efect. Injecţia cu morfină administrată de medic cu zece minute înainte de a fi pus pe scaunul electric l-a calmat oarecum. Mi-a trecut brusc prin minte că injecţia aceea dată de doctor adusese tînărului o uşurare exterioară mai mare decît toată administrarea de către mine a sacramentelor romano-catolice, despre care se crede că liniştesc atît corpul, cît şi sufletul. Apoi l-am urmat la scaun.

Scaunul electric

În timp ce întreaga putere distrugătoare a curentului trecea prin corpul tînărului, scuturîndu-l violent, ţinîndu-l întins şi aproape înţepenit în aer, mîna mea făcea de nenumărate ori semnul crucii, însoţită de cuvinte latineşti de dezlegare a păcatelor, ca şi cum aş fi putut trimite şi eu un „curent“ de graţie iertătoare prin sufletul lui. Corpul lui s-a prăbuşit mort după ce a încetat curentul, iar eu m-am dus în faţă avînd în mînă sticluţa cu ulei. Am cerut gardianului să scoată apărătoarea de fier de pe capul tînărului mort şi i-am uns fruntea, umedă de sudoarea morţii, cu uleiul folosit pentru maslu de către Biserica Romano-catolică. Întrucît acolo nu se afla nici una dintre rudele lui, i- am cerut corpul şi l-am înmormîntat cu tot ritualul catolic în partea romano-catolică a cimitirului – deşi nu fără protest din partea unor romano-catolici pioşi din congregaţia mea care au obiectat faţă de prezenţa unui ucigaş condamnat printre rudele lor decedate. Atrebuit să le reamintesc că şi Iesus Cristos a murit între doi tîlhari ucigaşi.

Totuşi, deşi degetele mele sfinţite duseseră la bun sfîrşit toate ritualurile minuţioase şi elaborate cu grijă ale sacramentelor romano-catolice, mi-am dat seama că nu fusesem deloc în stare să-l ajut pe bietul tînăr atunci cînd îi era cel mai greu. Poate că totul era numai din vina mea, căci nu aveam nimic de valoare reală pe care să i-l fi putut da, totul părea gol şi găunos. Cu toate acestea, a trebuit să accept lauda catolicilor că mă purtasem ca un preot bun faţă de acest biet tînăr condamnat.

Acest ritual a fost născocit de teologii romano-catolici ca să se potrivească învăţăturii lor de bază că salvarea poate fi cîştigată numai „prin faptele făcute“ de un preot. Se susţine că graţia salvării poate fi „turnată“ în sufletul cuiva prin canalele special prevăzute ale celor şapte sacramente. Acestea, la rîndul lor, acţionează ca nişte conducte ce duc de la marele rezervor de graţie peste care are monopol doar papa de la Roma. Este caracteristic pentru întregul sistem al teologiei romano-catolice că omul realizează nişte ritualuri magice peste nişte lucruri materiale, dînd astfel impresia că ele ar avea un efect real în domeniul spiritual. Rezultatul a ceea ce face preotul e o chestiune de credinţă şi una de organizaţie şi practică. Dar puterea Regatului cerurilor e cu totul alta. Apostolul Paul descrie adevărata putere a evangheliei: „Căci mie nu mi- e ruşine de evanghelia lui Cristos, căci este puterea lui Dumnezeu pentru salvarea oricui crede: a evreului mai întîi, apoi şi a grecului. Căci în ea e revelată dreptitudinea lui Dumnezeu din credinţă spre credinţă; după cum este scris: Cel drept va trăi din credinţă“ (Romani 1:16-17).

A trebuit să merg singur pe calea dificilă de ieşire din Biserica copilăriei şi preoţiei mele, fără vreun singur om care să mă conducă sau să mă înţeleagă. Numai Iesus Cristos a fost însoţitorul şi călăuza mea. I-am apucat cu hotărîre mîna întinsă şi L-am urmat oriunde m-a dus.

După ce am ieşit din catolicism, Domnul mi S-a revelat ca un Salvator personal, prin citirea Cuvîntului lui Dumnezeu. Am văzut multele erezii ale catolicismului. De la înălţimea poziţiei mele de preot a trebuit să mă prăbuşesc în genunchi şi să mărturisesc că eu, ca toţi ceilalţi oameni, eram un păcătos ce avea nevoie de salvarea prin Domnul Iesus.

Multelor condiţii pe care papalitatea le-a declarat cu aroganţă că sunt esenţiale pentru salvare, eu le opun acum invitaţia simplă şi mîngîietoare a lui Iesus Cristos din Matei 11:28-30: „Veniţi la Mine, toţi cei ce vă trudiţi şi sunteţi greu împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blînd şi umil în inimă: şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este uşor şi povara Mea este uşor de dus“.

După convertirea sa în 1931, Lehmann a lucrat mulți ani în „Christ‘s Mission“ din New York, organizație prin care mulți preoți romano‐catolici au putut găsi adevărul şi libertatea în Iesus Cristos.

(Traducător: Olimpiu S. Cosma)