Un om religios ajunge credincios

Pino Scalabrino

Viaţa mea înainte de convertire ar putea fi descrisă nimerit cu următorul verset biblic:

„Aruncaţi încolo şi încoace, duşi de orice vînt de învăţătură prin jocul înşelător al oamenilor“ (Efeseni 4:14). Dar apoi, în 1981, am găsit calea, adevărul şi viaţa, adică pe Fiul Dumnezeului viu, pe Iesus Cristos. Din clipa aceea, viaţa mea a rămas marcată de o bucurie nemaicunoscută şi de o pace profundă.

Cu cincisprezece ani înainte, la 9 iulie 1966, am fost hirotonisit preot în dioceza Policastro (provincia Salerno, Italia). După treisprezece ani în seminarul de preoţi am simţit că această cale este chemarea mea, şi singurul meu motiv era acela de a-L iubi pe Dumnezeu şi prin Iesus de a-L servi pe El şi pe semenii mei.

După zece ani îndelungi în preoţie a trebuit să constat cu jenă că nu-L mai serveam pe Iesus, ci o religie, şi această religie cu ritualurile, tradiţiile, ceremoniile şi regulile ei nu m-a eliberat, ci m-a înrobit şi m-a înjosit. Astăzi ştiu că Domnul Iesus a început încă de pe atunci să lucreze în fiinţa mea. El m-a determinat ca prin citirea Bibliei să- mi examinez religiozitatea şi a început să lase lumina adevărului să acţioneze asupra mea. (Citeşte în Evanghelia după Ioan 8:32; 17:17 şi 18:37!).

Ca mulţi tineri din anii 70 eram şi eu rebel şi în căutarea autenticului. De aceea, cînd întîlneam indivizi şi instituţii arogante şi mincinoase, mă distanţam de ele. Împlinirea încăpăţînată a datoriei mele de preot îmi era tot mai neplăcută. Celebrarea liturghiei devenise o rutină, iar sacramentele, sfinţirile şi hirotonisirile erau făcute ca nişte ritualuri magice, păgîne. Dar oamenii cred în ele şi caută salvarea sufletului în aceste practici pentru care nu există nici o bază biblică.

Am constatat cu o jenă nesfîrşită că eram obligat să „umplu burdufuri vechi cu vin nou“ şi „să pun petice noi la haine vechi“. Menţinerea formei era mai importantă decît binele oamenilor. Trebuia să răspîndesc nişte învăţături care nu sunt altceva decît nişte porunci de-ale oamenilor.

Am devenit conştient cît de goale sunt aceste lucruri, şi am suferit din cauza contradicţiei între ceea ce citeam în Cuvîntul lui Dumnezeu şi ceea ce trebuia să predic oamenilor. Trebuia să adaptez evanghelia la nişte oameni care sunt creştini după nume, dar care, în realitate, sunt adînc înrădăcinaţi în superstiţie şi tradiţii străvechi.

Cuvîntul lui Dumnezeu era „legat“ (2.Timotei 2:9), a fost falsificat (2.Corinteni 2:17 şi 4:2) şi a ajuns complet pe plan secundar, în urma învăţămîntului bisericesc şi a tradiţiilor omeneşti.

Am constatat cu dezamăgire că Biserica Romano-catolică, ca şi celelalte mari religii mondiale, se gîndea numai cum să facă impresie, şi am ajuns la concluzia că credinţa creştină propriu-zisă a fost un fenomen istoric numai în primele trei secole după Cristos, iar după aceea romano- catolicismul s-a dezvoltat ca o deviere. Dar cum puteam eu să regăsesc obîrşia? Unde puteam eu să-L găsesc pe adevăratul Iesus Cristos, adevărata evanghelie şi pe adevăraţii creştini?

Tulburarea şi conflictul meu interior au crescut şi mai mult atunci cînd am constatat cu ocazia unor discuţii aprinse pe care le-am avut cu superiorii mei că pentru ei era important doar să menţină structurile de putere ale Bisericii Romano-catolice şi că acesta era adevăratul motiv pentru care ascundeau ei poporului „Cuvîntul adevărului“.

În faţa acestei poziţii de-a dreptul „anti-biblice“ am decis să renunţ la preoţie. Autoritatea bisericească mă pusese deja la index din cauza ideilor mele critice şi mă condamnase la tăcere prin diferite măsuri. De la Salerno am fost mutat la Roma, apoi la Basilicata şi pe urmă la Campania.

Decizia de a renunţa la preoţie i-a ridicat pe toţi împotriva mea. Toţi m-au condamnat ca pe un Iuda şi m-au lăsat baltă. Am plecat în nordul Italiei şi am încercat să încep o viaţă nouă. Îmi lipseau însă alternativele şi astfel mi-am pierdut orice credinţă şi am devenit un agnostic, ceea ce a însemnat o îndepărtare de Dumnezeu timp de cinci ani îndelungi. Ca să nu mă prăbuşesc complet, m-am agăţat de munca mea ca profesor de filozofie, de activităţi culturale, de noii mei prieteni şi de relaţii amoroase. În căutarea mea, am coborît treptat pînă la astrologie, am practicat ghicitul în cărţi şi m-am deschis pentru filozofii orientale, cum ar fi Hare Krishna; trăiam în imoralitate sexuală şi în pofte carnale, din care au urmat tot felul de alte păcate, de care mi-era scîrbă şi mie însumi. În cele din urmă am ajuns să-mi fie scîrbă de mine însumi. La un moment dat mi-a trecut prin minte chiar şi gîndul sinuciderii.

Dar Dumnezeu este iubire (1.Ioan 4:8) şi a vegheat asupra mea. În înverşunarea şi singurătatea mea tot mai mare luam uneori Biblia în mînă şi mă rugam: „Dumnezeule, dacă exişti, atunci lasă-mă să Te găsesc“. Şi Dumnezeu Domnul nu m-a abandonat, ci „a luat aminte la vocea implorării mele“ (Psalmul 66:19). Într-o dimineaţă mi-a căzut privirea pe un cartonaş care zăcea pe stradă. L-am ridicat şi am citit: „O veste bună pentru tine“. Am citit mai departe şi curînd am fost captivat. Pe dosul cartonaşului era dată adresa unei adunări evanghelice din Gallarate (provincia Varese), pe care am şi căutat-o, totuşi fără a-mi arăta identitatea. Am observat curînd că Dumnezeul cel viu era prezent aici. El mi-a atins inima prin faptul că „m-a convins de păcat“ (citeşte Evanghelia după Ioan 16:8) şi m-a condus pas cu pas la schimbarea gîndirii, la convertire şi la predarea în mîna Lui.

Am făcut din nou cunoştinţă cu Iesus, nu cu acel Iesus rece, abstract al teologilor şi istoricilor, nu pe acel Iesus cosmetizat pe care religia romano- catolică îl venerează ca pe un idol, ci pe Domnul Iesus Cristos în care te poţi încrede, pe Acela al Sfintei Scripturi, al apostolilor şi al primilor creştini, pe Cel înviat care îmi anunţa iubire şi scăpare de sentinţa la moarte, iertarea păcatelor, îndurare datorită sîngelui Său vărsat la cruce pentru mine; pe Iesus Cristos, Cel care este prezent atunci cînd se strîng credincioşii împreună (Matei 18:20) şi care a dăruit alor Săi Spiritul Său Sfînt şi viaţa eternă.

Am coborît în apa botezului şi am urmat astfel porunca lui Iesus după succesiunea indicată de El, după care vine mai întîi credinţa, apoi botezul: „Cine crede şi este botezat, acesta va fi salvat“ (Marcu 16:16). Eu L-am primit pe Iesus ca pe Domnul şi Salvatorul meu personal. Am devenit o creaţie nouă, cele vechi au trecut, iată, totul s- a făcut nou! (2.Corinteni 5:17). Aşa a intrat Iesus în viaţa mea, şi o dată cu El adevărul, salvarea şi adevărata viaţă.

Dragă cititorule, oricine ai fi, trebuie să ştii că Dumnezeu este bine intenţionat faţă de tine prin Domnul Iesus Cristos (citeşte Ioan 3:16) şi că Iesus Cristos a fost trimis de Dumnezeu ca să te elibereze de păcat. El e mijlocul de scăpare dintr-o viaţă fără sens şi de legătura de minciunile oamenilor şi de instituţiile lor religioase. El îţi va îndrepta conştiinţa spre Sine Însuşi, spre adevăr. Adevărul care poate elibera nu este nici religie, nici filozofie, ci el se numeşte numai şi numai Iesus Cristos. El este Cuvîntul unic, suprem, invariabil, neîndoielnic şi atothotărîtor adresat ţie, Cuvîntul intermediar între Dumnezeu şi tine. De aceea, porneşte şi tu în căutarea Lui, şi El Se va lăsa găsit de tine!

Pino trăieşte în Gallarate, Italia. După convertire a studiat teologia evanghelică şi istoria filozofiei. Pe lîngă predicarea evangheliei, el predă într‐o şcoală biblică.

(Traducător: Olimpiu S. Cosma)