Pelerinaj din Roma – Bartholomew F. Brewer

O mărturie despre preot convertit

Bartholomew F. Brewer

Milioane, dacă nu majoritatea romano-catolicilor, sunt catolici prin nume, prin cultură, sau din inerție. Spre deosebire, familia noastră era romano-catolică prin convingere. Am înțeles și am pus în practică învățăturile religiei noastre. Noi credeam că este „singura și adevărata biserică” întemeiată de Isus Cristos. Din această cauză, am acceptat fără îndoială tot ce preoții noștri ne-au învățat.

În zilele acelea înainte de Conciliul al-II-lea de la Vatican, credința comună era faptul că „în afara Bisericii Romano-catolice nu există mântuire.” Aceasta ne-a dat un sentiment de securitate, și că avem dreptate. Eram cumva protejați în mâinile „sfintei biserici”.

De când a murit tatăl meu (când aveam 10 ani), mama mea a mers la Liturghie în fiecare zi, fără să lipsească o singură zi în mai bine de 24 de ani. Familia noastră a recitat rosariul în fiecare seară în mod regulat. Eram încurajați să facem vizite regulate la „Sfântul Sacrament”. Pe lângă învățătura de acasă, toată școlarizarea noastră a fost romano-catolică. Monseniorul Hubert Cartwright, precum și alți preoți din parohia noastră de la Catedrala Sf. Petru și Paul în Filadelfia, Pensilvania, obișnuiau să spună că familia noastră e mai catolică decât Roma.

Nu a fost de mirare că am fost chemat la preoție, când am ajuns la vârsta de liceu. În schimbul preoției diecezane, am ales să aplic la Carmelitani, unul dintre cele mai stricte ordine de mănăstire.

Din prima zi la Holi Hill, Visconsin, mi-a plăcut viața religioasă, și această iubire a fost motivația de care aveam nevoie, ca să trec peste studiile de latină, și alte studii foarte dificile. Pasiunea și sacrificiu de sine al preoților care ne-au învățat, a fost o amintire continuă a valorii de a face orice sacrificiu, pentru a ajunge la hirotonisire. Formarea pe care am primit-o în cei patru ani în liceu, doi ani noviciat, trei ani de filozofie și patru ani de teologie (înainte de sfințire) au fost scrupuloși. Am fost fidel în practicarea diferitelor mortificări și a altor discipline, încât nu m-am îndoit niciodată de chemarea mea, nici de tot ce am fost instruit. Am luat voturi de sărăcie, de castitate, și de ascultare care au reprezintat angajamentul meu pe viață față de Dumnezeu. Pentru mine, vocea bisericii era vocea lui Dumnezeu.

Am fost sfințit preot în Sanctuarul Imaculatei Fecioare Maria din Washington DC, a șaptea cea mai mare biserică din lume astăzi. Când „Excelența Sa, cel mai venerabil Episcop”, John M. McNamara și-a impus mâinile sale peste capul meu, și a repetat aceste cuvinte din Psalmul 110:4 „…Tu ești preot în veci în felul lui Melchisedec”, am fost copleșit de convingerea că, acum eram mijlocitor între Dumnezeu și oameni.
Ungerea și legarea mâinilor mele cu fâșii speciale, au însemnat că acum erau consacrate pentru a transforma pâine și vin, în corpul și sângele lui Isus Cristos, că puteau să perpetueze sacrificiul de pe Calvar prin intermediul Liturghiei, și că, puteau să distribuie harul de mântuire prin intermediul sacramentelor Romano-Catolice, și anume, botezul, pocăința, mirul, căsătoria și maslul. La sfințire, se presupune că preotul catolic primește „o amprentă” de neșters: ca să experimenteze o continuă schimbare a personalității sale cu cea a lui Cristos, pentru ca el să îndeplinească datoriile preoției ca „un alt Cristos” (alter Christus), sau în locul lui Cristos. În realitate, oamenii îngenunghiau și sărutau mâinile nostre consacrate recent, atât de sinceră era această credință.

După ce am terminat ultimul an de teolgie, care a fost în primul rând pregătirea finală pentru a predica și a asculta spovezi (care a inclus distribuirea absolvirii sau iertărea de păcate); mi s-a aprobat dorința mea, exprimată de mult timp, de a fi misionar în Filipine. Schimbarea de la o viață monastică și regimentată, la simplicitatea și libertatea vieții misionare, a fost o schimbare pentru care nu am fost pregătit.

Mi-a plăcut să călătoresc prin toate aceste optzeci și ceva de cartiere primitive alocate parohiei noastre. De asemenea, am îndrăgit predarea lecției de religie la Liceul Carmelitan din orășelul nostru. Până atunci viața mea a fost aproape exclusiv între bărbați. Mi-a plăcut să privesc cum chicotesc fetele când flirtau cu băieți cicălitori. După un timp, totuși, atenția mea a fost îndreptată către unul dintre cei mai diligenți studenți, care mi-a captivat interesul.

Și anume, această tânără, care a fost prea matură pentru vârsta ei, din cauza responsabilităților care au căzut peste dânsa după moartea mamei sale. Era minunată, și a răspuns timid când furam momente, ca să vorbim după lecții. Aceasta a fost o aventură nouă, și am interpretat în curând noua afecțiune pe care am descoperit-o ca fiind iubire.

Nu a fost de mirare că Episcopul a aflat despre aceasta foarte repede, deși se afla la o distanță mare, astfel că m-au chemat înapoi în America, înainte ca relația să devină serioasă. Umilința acestei discipline a fost mare pentru amândoi, dar viața merge mai departe.

După aventura și libertatea din Filipine, nu am mai avut nici o motivație pentru viața monastică, așa că, Părintele Provincial mi-a dat permisiune să lucrez într-o parohie carmelitană din Arizona. Mi-au plăcut responsabilitățile mele în acea parohie, însă următoarea misiune nu a fost atât de satisfăcătoare.

Peste puțin timp, mi s-a dat o dezlegare de la Roma pentru a părăsi ordinul carmelitan, ca să slujesc ca preot diecezan.

În timp ce slujeam într-o parohie mare aflată în San Diego, California, am cerut, și mi s-a dat permisiunea să intru în Marina Statelor Unite, în calitate de preot-capelan Romano-Catolic. Noile obiective, rangul și călătoriile, au servit ca o scăpare din ceea ce devenise treptat o viață parohială sterilă, plină de ritualism și sacramentalism.

Viața mea religioasă, s-a extins repede când am fost în jurul capelanilor care nu erau catolici. Pentru prima dată, trăiam în afara culturii mele Romano-Catolice. În mijlocul atmosferei ecumenice, am devenit treptat neutralizat. Apoi, în timp ce Conciliul al-II-lea de la Vatican a deschis ferestrele tradiției rigide pentru a lăsa aer curat înăuntru, am respirat profund și ușurat. A început schimbarea. Unii ar fi vrut să fie o schimbare radicală, alții ar fi vrut câteva modernizări minore. Pentru mulți, credința Romano-Catolică a eșuat în a da răspunsuri la problemele din viața de zi cu zi. Mulți s-au simțit îndepărtați și înțeles greșit. Acest lucru era adevărat mai ales despre preoți. Cu toată schimbarea, preoția își pierdea strălucirea. Educația unui preot nu mai era considerată superioară deasupra celei a unui enoriaș. Nu mai era preotul cultivat deasupra majorității poporului său. Crize de identitate erau experiențe frecvente, mai ales printre preoți, decât oricine ar fi vrut să admită, chiar și printre capelani.

Am fost scandalizat, când am realizat că unii dintre capelanii catolici aveau de fapt întâlniri cu femei. Am ascultat cu interes, cum unii discutau deschis despre natura nepractică a celibatului obligatoriu. Îndată am prins curaj să întreb autoritățile bisericii noastre, care au persistat în reținerea acestor practici, mai ales când legea celibatului a devenit sursa atâtor probleme morale printre preoți. Pentru prima dată în viața mea, m-am îndoit de autoritatea religiei mele, nu din cauza mândriei intelectuale, ci din cauza conștiinței, și cu toată sinceritatea.

Ca studenți pentru preoție, am fost foarte bine informați despre tradiția veche, care-l leagă pe preotul Romano-Catolic de celibat. Știam foarte bine că unii, cărora li s-a acordat permisiune de la Vatican să se căsătorească, nu mai pot funcționa în calitate de preoți niciodată. Dar timpurile se schimbau. Ca niciodată, întrebări au fost ridicate la Conciliul din Vatican. Mulți au fost de părere că preoții cu soții, ar putea, precum Protestanții, să aducă o sensibilitate și înțelegere mai profundă a problemelor din familie.

Discuții de genul acesta erau foarte comune oriunde preoții se adunau împreună, chiar și când au vizitat apartamentul, pe care mama și cu mine l-am împărțit în afara bazei.
Mama nu era timidă să se alăture discuțiilor. Ea era bine informată și inteligentă, iar eu am valorat opiniile ei. Îmi amintesc cât de îngrozită a fost ea, când a auzit că teoria evoluției se predă în școlile catolice, și că Roma a stabilit dialog cu comuniștii. A fost demult deranjată de conflictele pe care le-a observat, și anume, principiile pe care Scriptura le învață, și lipsa de principii printre mulți dintre liderii bisericii noastre. Mulți ani în urmă, Monseniorul Cartwright a mângâiat-o pe mama cu o aducere aminte, și anume, chiar dacă sunt multe probleme în biserica noastră, Isus a promis că „porțile iadului nu o vor birui.” Mama a exprimat întotdeauna un respect imens pentru Biblie. Deși ea a citit-o cu credincioșie de-a lungul anilor, acum devenise un student pasionat de Scriptură. În timp ce printre colegii mei, am observat o tendință liberală și generală, mama era înclinată într-o altă direcție. Pentru mine ea era o enigmă. În timp ce alții își exprimau dorințele de a vedea o relaxare, și o slăbire a ritualurilor, și regulilor tradiționale, mama a exprimat dorința ei, de a vedea o accentuare biblică în biserică – mai multă atenție pentru aspectul spiritual al vieții, și o atenție mult mai mare către Isus, inclusiv a unei relații personale cu El.

La început nu am înțeles, dar treptat am observat o schimbare minunată în mama mea. Influența ei m-a ajutat să înțeleg importanța pe care o are Biblia, în a determina ceea ce credem. Deseori am discutat subiecte precum: supremația lui Petru, infalibilitatea Papei, preoția, botezul copiilor, spovada, Liturghia, purgatoriul, imaculata zămislire a Mariei, ridicarea corporală a Mariei la cer. Cu timpul, am realizat nu numai că aceste credințe nu sunt în Biblie, dar că de fapt, sunt contrare învățăturii evidente din Scriptură.

În sfârșit, bariera împotriva convingerilor personale s-a rupt. Nu mai exista nici un dubiu în mintea mea, cu privire la perspectiva biblică a acestor subiecte, însă ce efect ar putea aceasta să aibă asupra vieții mele ca preot?

Credeam cu adevărat că Dumnezeu m-a chemat să-L slujesc. O dilemă etică mă privea în față. Ce-ar fi trebuit să fac?

Într-adevăr, erau preoți care nu credeau toate dogmele Romei; într-adevăr, erau preoți care aveau soții și copii în mod secret. Într-adevăr, aș fi putut să rămân un capelan catolic, și să continui fără să îmi exprim dezacordurile. Aș fi putut să continui să primesc salariul și privilegiile rangului militar. Aș fi putut să continui să primesc alocația mamei, și alte beneficii pentru mama mea. Sunt multe motive pentru a rămâne, atât profesional cât și material, dar să fac asta, ar fi fost ipocritic și fără etică. Din tinerețe am încercat să fac ceea ce este corect, și același lucru aleg să-l fac și acum.

Deși episcopul meu mi-a acordat permisiunea de a continua douăzeci de ani în armată, am demisionat după numai patru ani. Împreună cu mama mea, în mod simplu și în liniște, ne-am mutat lângă fratele meu Paul și soția lui, în San Francisco Bay. La scurt timp după ce ne-am mutat, mama a tăiat legăturile cu Romano-Catolicismul prin faptul că s-a botezat într-o Biserică Adventistă. Știam că studia Biblia cu unul dintre lucrătorii lor, dar nu mi-a spus nimic despre botez până când m-am decis să las preoția.

Decizia de a pleca nu a fost deloc ușoară. Afirmația Romei potrivit căreia nu există motive obiective pentru a părăsi „singura biserică adevărată” a fost ceva de luat în considerare cu atenție. Catolicii tradiționali, mă vor considera în continuare a fi un „Iuda preot”, „blestemat, excomunicat și de evitat”. Au fost într-adevăr multe dificultăți implicate în părăsirea siguranței Romano-Catolice, dar am descoperit că Isus nu eșuează niciodată.

După ce am scuturat praful romano-catolic de pe pantofii mei, m-am confruntat cu o problemă importantă. Unde este autoritatea supremă? Prin procesul de eliminare, am ajuns treptat la concluzia că Biblia este singura autoritate care nu poate fi zdruncinată. Multe sisteme, inclusiv Romano-Catolicismul, au încercat fără succes să-i submineze suficiența, eficiența şi perfecțiunea acesteia, cu toate că a fost scrisă nu doar prin voința oamenilor, ci prin sfinții oameni ai lui Dumnezeu, așa cum au fost mișcați de Duhul Sfânt: „Căci nici o prorocie n-a fost adusă prin voia omului; ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânați de Duhul Sfânt.”(2 Petru 1:21).

Oh, ce zi fericită ar fi aceasta, când toți cei care cheamă numele Domnului Isus Cristos vor înțelege, că Biblia este singura sursă de autoritate care nu se schimbă! Este autoritatea finală din cauza identificării complete cu Autorul său neschimbat. Dumnezeu a comunicat foarte clar. E tragic faptul că Romano-Catolicismul, și majoritatea Protestantismului tradițional, precum și mulți Penticostali, și alte grupuri, refuză suficiența Bibliei. Aceștia aleg mai degrabă, să aibă încredere în tradițiile, viziunile, aparițiile sau profețiile discutabile. Nu numai că acestea sunt nesusținute ca fiind „de la Dumnezeu”, dar multe contrazic evident învățătura biblică.

Motivul pentru care mulți consideră Biblia insuficientă este poate, pentru că nu au studiat-o cu atenție.

Transcrierile mele din cei treisprezece ani de studiu de la ordinul Carmelitan arată, cum că am avut numai doisprezece ore pe semestru de studiu biblic. Acest lucru exclusiv, arată evident, faptul că Scriptura nu este baza învățăturii Romano-Catolice.

După ce am părăsit Romano-Catolicismul am vrut să studiez Biblia. Eram o persoană „orientată spre biserică”, nefiind împotrivit aderării la o altă denominație. După ce am investigat câteva biserici Protestante, din păcate am ajuns la concluzia că, în nebunia lor ecumenică, acestea au fost legate de Roma, în detrimentul adevărului biblic. Vizionarea de biserici după biserici, poate fi descurajatoare, și chiar periculoasă pentru fostul catolic în căutarea adevărului.

Întâlnirea cu prietenii adventiști ai mamei a fost, în schimb, o plăcere. Erau plini de credință, iar dragostea lor pentru Sfintele Scripturi, a răsunat dorința mea de a studia Biblia. Aceasta a rezultat într-o decizie prematură de a mă alătura denominației adventiste. Pastorul care m-a botezat, a organizat Conferința din California de Sud, să mă trimită la seminar la Universitatea Andrei pentru un an. În timp ce am făcut planuri pentru un an de studiu, am întâlnit-o pe Ruth. Am sperat, și m-am rugat timp de un an, să găsesc o soție.

De prima dată de când Ruth a visitat biserica noastră, am știut că ea va fi partenerul meu pe viață. Ne-am căsătorit la puțin timp, înainte de plecarea la seminar. Ea a fost convertită la adventism și, ca toți ceilalți, a presupus că, din moment ce am vrut să intru în seminar, eram creștin.

Realizând faptul că nu am menționat nimic despre „nașterea din nou”, soția mea m-a întrebat într-o zi „Bart, când ai devenit creștin?” Răspunsul meu a fost de necrezut…”m-am născut creștin”. În conversațiile care au avut loc, ea a încercat să mă ajute să înțeleg că omul, fiind născut în păcat, trebuie să recunoască, într-un anumit moment nevoia unui Mântuitor, și să se nască din nou din punct de vedere spiritual, încrezându-se numai în Isus Cristos pentru a-l salva de consecințele păcatului. Când i-am răspuns că întotdeauna am crezut în Dumnezeu, ea a observat aceasta potrivit lui Iacov 2:19 „Tu crezi că Dumnezeu este Unul? Bine faci! Dar și demonii cred – și se înfioară!”

Cu timpul, datorită acestor conversații, și datorită lecțiilor din scrisorile lui Paul către Romani, Galateni și Evrei, am înțeles în sfârșit, faptul că eu m-am bazat pe propria mea neprihănire și eforturi religioase, și nu pe sacrificiul complet și suficient al lui Isus Cristos. Religia Romano-Catolică nu m-a învățat niciodată precum că propria mea neprihănire este lumească, și nicidecum acceptată de Dumnezeu, nici nu ne-a învățat că trebuie să ne încredem numai în neprihănirea Lui. Dumnezeu a făcut deja, absolut tot ce a fost necesar să fie făcut în numele nostru. Apoi într-o zi, pe când eram în capelă, Duhul Sfânt m-a condamnat de nevoia mea de a mă căi și de a primi „darul” lui Dumnezeu.

În toți acei ani de viață mănăstirească m-am bazat pe sacramentele Romei ca să îmi dea har, să mă salveze, însă acum, prin harul lui Dumnezeu, din punct de vedere spiritual, m-am născut din nou: eram mântuit. Fiind ignorant al neprihănirii lui Dumnezeu, așa cum evreul era în vremea lui Paul, m-am străduit să-mi stabilesc propria mea neprăhinire, fără a mă supune neprihănirii lui Dumnezeu (Romani 10:2-3).

Nu știu cine sunteți sau cum este relația dumneavoastră cu Dumnezeu, dar pot să vă întreb cea mai importantă întrebare din viață: Sunteți un creștin biblic? Vă încredeți numai în sacrificiul complet al lui Cristos pentru iertarea tuturor păcatelor voastre? Dacă nu, de ce să nu vă hotărâți acum? Ca și în simpla ceremonie de la nuntă, promiteți-i Lui Dumnezeu dragostea, devotamentul și încrederea dumneavoastră. Primindu-L pe Isus ca Mântuitor, nu este ceva ce trebuie făcut ca un ritual religios, este un angajament unic de a vă dedica viața voastră Lui pentru iertarea tuturor păcatelor voastre. În momentul în care faceți acest lucru, Isus Cristos preia o poziție vitală în ființa voastră, și veți primi viața veșnică. După aceasta, vă veți schimba. Biblia spune: „și sunt sigur că Acela Care Și-a început în voi buna Sa lucrare o va isprăvi până în ziua lui Cristos Isus.„(Filipeni 1:6).

La sfârșitul celor patru ani ca și adventist…Am fost influențat de câțiva membri din biserică, să particip la câteva adunări carismatice. Acestea, spuneau că în ultimele zile, înainte de reîntoarcerea lui Isus, Duhul Sfânt va prăbuși barierele denominaționale. Dorind tot ce Dumnezeu are pentru mine, am intrat într-o cameră de rugăciune pentru a primi „darul limbilor”. Am fost oarecum suspicios despre toate acestea, mai ales datorită faptului că nu am experimentat sentimentele pe care mulți le-au descris. Am practicat în particular să vorbesc în limbi, dar nu am putut să recrutez pe alții în această mișcare. A fost mult mai important pentru mine să urnesc pe alții să studieze Biblia, să-i conving să se încreadă în Cristos, și să trăiască potrivit principiilor din Biblie. Interesul meu major față de mișcarea carismatică a fost îngrijorarea pentru alții, care părea să inspire. Acest lucru, împreună cu spontaneitatea și zelul, mi-au impresionat exemplul unui stil de viață biblic, care părea că lipsește în multe biserici.

Nu mult după ce am fost hirotonisit preot adventist, Conferința din Sud, a avut o promoție specială pentru scrierile lui Ellen G. White, unul dintre fondatorii Adventismului, și cineva pe care adventistii o cred a fi prorociță. Ruth și cu mine am găsit suita de seminarii ale pastorilor foarte informativă și folositoare, cu excepția ultimului seminar.
Lectorul a venit de la Conferința Generală din Washington, DC, iar unele dintre afirmațiile sale erau foarte deranjante. Afirmația care a devenit un moment de cotitură în viața mea a fost că, scrierile lui Ellen G. White sunt „la fel de inspirate precum cele ale lui Matei, Marcu, Luca și Ioan”. Fiind deranjat, m-am consultat cu un lider respectat, dar nu puteam sub nici o formă să reconciliez acest lucru în conștiința mea. Începusem deja să mă simt încătușat din punct de vedere spiritual în Adventism, din cauza legalismului și exclusivismului, însă lucrul acesta în opinia mea, adauga la Scriptură.

Când m-am decis să nu încep o serie numită „Mărturia numerătoare inversă” în biserica nostră, câțiva membri au protestat. În câteva zile am realizat, în conștiința mea, cum că nu puteam continua ca și pastor adventist. Fără încurajarea și ajutorul mai multor prieteni ministeriali non-adventiști, tranziția ar fi fost mult mai dificilă.

În următorii patru ani am pastorit două biserici, și am crescut rapid în cunoașterea Bibliei, dar am realizat dificultatea de a mă raporta către oamenii care nu se află sub un sistem autoritar. De asemenea, am avut multe ocazii să îmi relatez mărturia mea personală. Eram convins că Dumnezeu m-a „socotit credincios, punându-mă în slujire” însă nu ca pastor.

Cu rugăciune, și în mod deliberat, am decis să mă întorc în San Diego, unde am slujit ca preot paroh. Conștient de faptul că al-II-lea Conciliu din Vatican a adus confuzie și deziluzie pentru mulți Romano-Catolici, m-am simțit chemat să încep un serviciu care să-i ajute, în tranziția de la denominația catolică. Nu după mult timp, Dumnezeu a deschis uși pentru mine ca să vorbesc. Oamenii doreau să afle cine suntem. Răspunsul nostru a fost: este ca o misiune pentru Catolici.

Cu cât, eu și Rut am evoluat spiritual, cu atât eram convinși de natura ecumenică a mișcării carismatice, așa că am părăsit-o. În același timp, am întâlnit niște fundamentaliști biblici care credeau și practicau cu credincioșie principiile Bibliei. Cu toate că am avut mulți prieteni în biserici biblice independente, eram membrii unei biserici baptiste fundamentale, unde am fost și ordinat.

Misiunea Internațională pentru Catolici a fost încorporată, și i s-a acordat statut de nonprofit. De atunci, a distribuit milioane de broșuri, cărți, și casete, care expun contradicțiile dintre Romano-Catolicism și Biblie, și care prezintă mântuire Biblică. Un buletin informativ lunar, este disponibil tuturor celor care îl solicită.

Domnul ne-a îngăduit un pic de expunere prin intermediul radioului și al televizorului, și suntem mulțumiți de faptul că autobiografia mea „Pelerinaj din Roma”, a fost publicată, și primește o aprobare excelentă atât în engleză, cât și în spaniolă. Am ținut întâlniri și am adus literatură (broșuri, cărți, etc.) în multe țări străine, de asemenea multe comenzi prin poștă sunt trimise cinci zile pe săptămână de la biroul din San Diego.

Întrunirile ne țin ocupați timp de treisprezece săptămâni, călătorind atât în S.U.A., cât și în alte țări. O școală de evanghelizare romano-catolică oferă o săptămână, sau mai mult, de formare intensă pentru pastori și lucrători-cheie, care doresc să stabilească servicii specializate, care să ajungă în mod eficient comunitatea romano-catolică prin intermediul bisericilor lor. Misionarii și foștii catolici sunt de asemenea încurajați să participe (mai ales preoți-convertiți și ex-călugărițe, asffel încât aceștia să fie pregătiți să slujească în cadrul Fundamentalismului Biblic).

Aici la Misiune pentru Catolici suntem convinși, că nu este iubitor să ascundem adevărul de la cei care sunt în întuneric. Romano-Catolicii au nevoie să fie provocați, să se gândească despre ceea ce cred și să studieze Biblia; să distingă între religie și adevărul din Scriptură. Doar atunci vor putea experimenta libertatea și lumina adevărului lui Dumnezeu. „Veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va elibera.”(Ioan 8:32)