Johannes Ramel

Încrederea în Iesus şi în Cuvântul Său m-au adus pe calea pe care apropierea şi călăuzirea Domnului m-au copleşit cu daruri. Se adevereşte cuvântul: „Fericit este omul… care are plăcere de Legea Domnului şi meditează zi şi noapte la Legea Sa… El izbuteşte în tot ce face“ (Psalm 1:1-3).

Provin dintr-o familie de ţărani catolici din sudul Austriei şi am crescut în învăţătura romano-catolică. La 16 ani am fost zguduit de o întrebare decisivă: „Care este sensul vieţii tale, unde e locul tău în comunitatea oamenilor?“ Am simţit că aceasta este cea mai importantă problemă pentru mine. Voiam să aflu răspunsul. Am bănuit imediat că numai Dumnezeu îmi putea da acest răspuns, de aceea m-am dus în camera mea, am îngenuncheat şi m-am rugat: „Doamne, arată-mi care este intenţia Ta cu mine. N-aş vrea să-mi irosesc viaţa“. Apoi am deschis Biblia şi am început să citesc: „Simon, fiul lui Iona, Mă iubeşti tu mai mult decât ceilalţi?“ (Ioan 21:15).

Aceste cuvinte ale lui Iesus se potriveau situaţiei mele şi erau răspunsul Său pentru mine. Apropierea Sa, pe care o simţeam aproape fizic, mă uluia şi mă fericea totodată. Pentru prima dată în viaţă am simţit că Dumnezeu mi Se adresează într-un fel cum ştiam numai din mărturia biblică. Am observat că El mi S-a revelat şi mi-a dat indicaţii pentru viaţă. Mi-am dat seama că îmi luase viaţa în mâini şi că mă va călăuzi. Acum Îi aparţineam Lui şi, în felul acesta, mă aflam sub ocrotirea Lui plină de iubire. Pe acest fundal îmi punea întrebarea privitor la iubirea mea faţă de El. El nu cerea din partea mea per-formanţe mari care să mă depăşească. Era vorba numai şi numai de disponibilitatea mea pentru El.

Departe de fața Domnului

Ca trezit dintr-o altă lume, gândurile nu-mi dădeau pace. În felul acesta, atenţia mi-a fost distrasă de la Iesus, iar eu am rămas singur cu cugetările mele. Din cele trăite până atunci am tras concluzia că trebuie să devin preot. Nu mi-era uşor să mă gândesc la aşa ceva. Mă temeam de studiu, de singu-rătatea celibatului, care este o condiţie pusă de Biserica catolică. Dar totul a început să se urnească din loc. Am păşit pe această cale intrând în şcoala secundară cu durată redusă din oraşul Horn şi apoi în seminarul de preoţi din St. Polten.

Tot mereu gândeam în felul acesta: „Trebuie să faci ceva din tine, să-ţi faci o carieră, pe care să avansezi“. În acest timp, Domnul nu mai putea practic să vorbească inimii mele, nu mai avea niciun acces la gândurile mele cele mai intime. Îmi luasem din nou viaţa în propriile mâini. Preţul plătit pentru aceasta era izolare profundă şi de Iesus.

Când mă rugam, nu mai primeam cuvinte vii ca la început.

În 29 iunie 1963, de sărbătoarea sfinţilor Petru şi Paul, am fost ordinat preot. În activitatea mea de preot la Golling an der Erlauf în Austria mi-am pregătit colaboratori pentru multele domenii de activitate. Am împodobit biserica şi am construit un centru şi o casă parohială. A crescut prestigiul acestei parohii, şi o dată cu ea şi aprecierea dată preotului între oameni.

Îl caut pe Domnul

Odată cu trecerea anilor am căutat iarăşi liniştea, şi a revenit întrebarea de la început:

„Care este intenţia lui Dumnezeu cu tine?“ Multe lucruri şi-au pierdut din atracţie.

„Oare ceea ce am făcut până acum are trăinicie?“ Paul spune: „Nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea care este pusă, care e Iesus Cristos“.

Şi cu ce construiesc eu? „Şi focul va verifica lucrarea fiecăruia. Dacă lucrarea cuiva pe care a făcut-o pe temelie rămâne, el va primi răsplată“ (1.Corinteni 3:11-l4). Iar Iesus spune: „Despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic“ (Ioan 15:5). Paul recunoaşte:

„Vorbirea şi predicarea mea n-au constat în cuvintele înduplecătoare ale înţelepciunii omeneşti, ci în demonstraţia Spiritului şi puterii, pentru ca credinţa voastră să nu se bazeze pe înţelepciunea omenească, ci pe puterea lui Dumnezeu“ (1.Corinteni 2:4-5).

Mie îmi lipsea această putere a lui Dumnezeu, puterea Spiritului Sfânt. În mai 1976 am luat nerăbdător parte la un seminar despre efectele Spiritului Sfânt. M-am bucurat de vigoarea rugăciunilor şi de faptul că erau rostite din inimă. Şi, spre uimirea mea, am fost tot mai sigur că promisiunile lui Dumnezeu pentru viaţa mea îmi indicau direcţia pe care trebuia s-o urmez. Inima mi-era plină de pace şi bucurie.

Îl primesc pe Iesus

Cheia acestei realităţi descoperite de curând era: Trebuie să-L primeşti pe Iesus. Dar întrebarea mea era: „Cum anume? N-am făcut deja lucrul acesta în sacramente?“ Spre mirarea mea, n-am găsit în Scriptură nicio indicaţie privind sacramentele, decât faptul că trebuie să-L primim pe Iesus prin credinţă: „Dar tuturor celor care L-au primit le-a dat puterea de a deveni copii ai lui Dumnezeu, celor care cred în Numele Său“ (Ioan 1:12). Am luat această decizie a credinţei într-o rugăciune personală.

Acum Îl primisem pe Iesus Cristos aşa cum voise El de la început s-o fac. Apropierea Sa aducătoare de pace era acum în mine. Încrederea mea se bazează pe El şi pe Cuvântul Său. Iar când mi se întâmplă să nu ascult şoapta Spiritului Său, pot numaidecât să mă las corectat de El şi să-mi mărturisesc greşeala înaintea Lui: „Dar dacă ne mărturisim păcatele, El este fidel şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire“ (1.Ioan 1:9). Cristos este Avocatul meu la Tatăl.

Urechea unui discipol

Ascultarea mea faţă de Cuvântul lui Dumnezeu a crescut tot mai mult. El a devenit etalonul final pentru viaţa mea de credinţă. M-a durut când mi-am dat seama că accesul propriu-zis la salvarea prin Iesus Cristos a fost astupat de-a lungul secolelor prin faptul că Biserica a oferit o cale greşită de salvare prin botezul sugarilor. Încă în timp ce eram preot m-am lăsat botezat de un evanghelist care a făcut un popas la mine în timpul călătoriei sale prin ţară.

Şi închinarea la sfinţi este o ascundere sau mascare a adresării directe către Dumnezeu. Sfinţilor li se dă uneori o cinste care I se cuvine numai lui Dumne-zeu. Noi stăm sub ocrotirea Celui Preaînalt, nu sub cea a sfinţilor.

Iesus este Calea la Tatăl, nu Maria o cale la Dumnezeu. În Epistola către Evrei, Iesus e prezentat ca singurul Preot după sistemul lui Melchisedec. El a fost oferit ca sacrificiu o singură dată, ca să înlăture păcatele multora. Cum puteam eu ca preot să reînnoiesc acest sacrificiu unic de ispăşire al lui Iesus şi să-l ofer altora?

Prin sacramente, oamenii sunt amăgiţi să se încreadă în mijlocirea omului, în loc să facă apel plini de credinţă la Iesus. „Dacă Îl mărturiseşti cu gura ta pe Iesus ca Domn şi crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat dintre cei morţi, vei fi salvat. Căci cu inima se crede spre a fi îndreptăţit şi cu gura se mărturiseşte spre a fi salvat“ (Romani 10:9-l0).

Căile Domnului

Deoarece în această chestiune centrală a salvării n-am putut găsi în tradiţia bisericească sinceritate şi nici îndrumare spre Cuvântul lui Dumnezeu, am fost nevoit, ca urmare a ascultării credinţei, să părăsesc comunitatea Bisericii catolice. În 4.11.1985 am ieşit din Biserică. Făcând lucrul acesta, n-am ieşit din Biserica Domnului, ci dintr-o confesiune sau denominaţiune indusă în eroare. După ce episcopul a auzit că pun sub semnul întrebării botezul copiilor şi preoţia, a trebuit să mă suspende din funcţie.

La vârsta de 48 de ani am început să-mi câştig existenţa făcând contracte pentru construirea de locuinţe, iar mai târziu am primit ajutor social. A fost un drum plin de înjosire şi punere la încercare. Întrebarea lui Iesus: „Mă iubeşti tu mai mult ca ceilalţi?“ a devenit în această perioadă deosebit de actuală în toată amploarea ei. Şi numai pentru că ştiam în Cine îmi pusesem încrederea şi Cui Îi dăruisem ascultarea mea am putut tot mereu să mă decid pentru Cuvântul lui Dumnezeu.

După un an m-am căsătorit cu Elsa la oficiul stării civile, şi în prezenţa fraţilor de credinţă ne-am pus căsnicia sub conducerea lui Iesus. Citim împreună Sfinta Scriptură şi căutăm în rugăciune călăuzirea Domnului.

De atunci întâlnesc tot mai mulţi fraţi şi surori în Domnul care, ca şi mine, au luat o decizie clară a credinţei şi au găsit cheia spre Regatul [Împărăţia] lui Dumnezeu: credinţa vie în Domnul Iesus Cristos Cel înviat.

Ne strângem împreună în case şi locuinţe şi avem comuniune pe baza deciziei noastre libere de credinţă, Îl lăudăm pe Dumnezeu şi ne ţinem ferm de învăţătura apostolilor în Scriptură, de rugăciuni aşa cum ne sunt puse pe inimă şi de frângerea pâinii la Cina Domnului. Acceptându-ne unul pe altul, ne îndreptăm încrezători spre viitor, ştiind că Domnul vrea să-Şi edifice şi astăzi Biserica Sa.

După pensionarea sa, Johannes Ramel şi‐a expus modul în care a ajuns la credința vie şi salvatoare în Iesus Cristos într‐o carte intitulată Der Aufbruch eines Pfarrers aus der röm.‐ kath. Kirche (Ieşirea unui preot din Biserica Romano‐catolică), care a apărut în Editura proprie şi are 113 pagini.

După cum scriu o serie de cititori, această carte i‐a ajutat deja pe mai mulți să găsească la rândul lor credința salvatoare în Iesus şi să‐şi pună viața în rânduială în lumina Cuvântului lui Dumnezeu.

(Traducător: Olimpiu S. Cosma)

Similar Posts