O lumină răsare în Polonia

Roman Mazierski

În Polonia, ţara în care m-am născut, peste 92% din populaţie aparţine măcar formal Bisericii Romano-catolice – ca şi familia în care m-am născut în 1899. La şapte ani am intrat la şcoala primară. Pe lîngă materiile obişnuite făceam şi religie cu un preot. El ne-a învăţat cîteva istorii din Vechiul şi Noul Testament şi multe paragrafe din Catehism. Pe timpul acela au început să pună stăpînire două dorinţe pe mica mea inimă: să mă apropii mai mult de Iesus şi să dobîndesc o cunoaştere mai mare a lui Dumnezeu. Era ca şi cum aş fi auzit în inimă chemarea Domnului, chiar dacă în vremea aceea încă nu înţelesesem că de fapt Dumnezeu era Acela care îmi pusese în inimă această dorinţă. În plus, nu aveam habar cum să răspund acestei chemări, ca să nu mai vorbim de faptul că nu ştiam cum să ascult de El. Nu puteam căuta în Cuvîntul lui Dumnezeu călăuzire în acest sens, căci nu posedam o Biblie. Şi nici copiii, nici adulţii nu erau încurajaţi să-şi procure o Biblie. Dimpotrivă, clericii cei mai sus-puşi erau de părere că citirea Bibliei este ceva periculos, întrucît Biblia ar conţine afirmaţii care ar fi dus deja la diferite erezii. Numai Biserica poate să aprecieze şi să ştie să aleagă din Biblie ceva potrivit pentru a putea fi citit duminica de la amvon. În fiecare duminică, învăţătorii noştri ne însoţeau în biserica din apropiere pentru a ţine liturghia, din care totuşi nu înţelegeam nici un cuvînt, căci era în limba latină. Şi astfel inima mea a mai flămînzit şi însetat încă mulţi ani după Dumnezeu şi după adevărul Său.

În timpul anilor de şcoală primară există pentru copiii romano-catolici cel puţin un prilej în care să şi-L apropie pe Iesus. Acesta este mo-  mentul sărbătoresc al primei lor împărtăşanii. Din nefericire, această sărbătoare a devenit pentru mine o mare dezamăgire. Din ce motiv? Ei bine, înainte ca copiii de 8-9 ani să poată veni la prima împărtăşanie, trebuie să-şi facă prima spovedanie. Pentru a-şi putea mărturisi păcatele în mod corect, ei sunt pregătiţi cu grijă. La noi, pregătirea pentru prima spovedanie şi pentru prima împărtăşanie a durat şase luni întregi, totuşi preotul nu a încercat în acest interval să ne umple inimile tinere cu încredere şi iubire pentru Iesus, ci s-a străduit mai degrabă să ne inspire teamă şi spaimă prin aceea că ne tot reamintea ce important era ca la spovedanie să mărturisim preotului toate „păcatele noastre mortale“. Dacă era să uităm cumva chiar şi unul singur dintre ele, eram condamnaţi pentru totdeauna la iad. Prin prisma învăţăturii romano-catolice despre spovedanie lucrul acesta poate fi corect, totuşi era – şi este – ceva groaznic să impui unor suflete sensibile de copii o asemenea învăţătură crudă care este în stare să le zdrobească inima şi să le întunece întreaga viaţă.

Învăţătura care ni s-a dat atunci n-a avut ca efect faptul de a ne bucura de aşteptata întîlnire cu Iesus, ci de a ne concentra exclusiv asupra sarcinii dificile de a ne aminti toate păcatele şi de a afla care dintre ele putea fi încadrat ca „păcat mortal“, căci pe acestea nu aveam în nici un caz voie să le uităm. Teama de condamnarea eternă pentru cazul în care nu ne spovedeam neîncetat toate păcatele apăsa greu pe inimile noastre. Cîţiva copii i-au rugat pe părinţii lor să le amintească de păcatele lor, alţii petreceau ore întregi pentru a întocmi liste nesfîrşit de lungi cu greşelile lor ca să le înveţe mai apoi pe de rost. Totuşi, rămînea teama că în clipa decisivă a spovedaniei ceva putea fi uitat. Şi, în felul acesta, unii luau cu ei la biserică lista cu păcate, lucru interzis, îngenuncheau în cabina confesionalului şi încercau cu teamă şi tremur să se uite pe furiş la listă în timp ce-şi spuneau preotului păcatele.

Teamă adînc înrădăcinată

Mulţi n-au scăpat toată viaţa de această teamă. Ea le-a slăbit şi paralizat voinţa, pînă ce au fost înrobiţi complet sub dictatura spirituală a Bisericii lor şi a clerului acesteia.

Această teamă a fost suficientă pentru a-i face mai tîrziu pe oamenii aceştia să asculte, chiar şi contra conştiinţei lor, numai şi numai de Biserică, să nu ia parte la adunări „sectante“ în care se predica evanghelia curată şi nici măcar să nu aibă în vedere vreodată ieşirea din Biserică. Pentru toate aceste delicte îi ameninţa excomunicarea şi cu ea condamnarea sigură pentru toată eternitatea. În orice caz, această teamă era de- ajuns pentru a distruge complet multe inimi de copil, iar pe unii de a-i face bolnavi fizic pentru toată viaţa. Am văzut cîteva victime ale acestei înspăimîntări religioase, şi ele m-au zguduit pînă în străfunduri.

Cum pot să‐L servesc pe Domnul?

După terminarea şcolii primare şi a gimnaziului trebuia să ne alegem profesia corectă. Eu continuam să aud cum mă cheamă Domnul să-L urmez şi tot mereu simţeam în inimă dorinţa de a-I preda întreaga mea viaţă. Dar cum puteam realiza aceasta?

Fusesem totdeauna învăţat în acest sens că singura cale la Dumnezeu ducea pe la singura Biserică adevărată, şi anume cea romano-catolică. Prin urmare, nu vedeam altă posibilitate de a da urmare chemării Lui decît aceea de a deveni preot ale acestei singure biserici adevărate. Toate celelalte confesiuni erau considerate false, eretice, anticristice, şi eu credeam cu tărie că aşa stăteau lucrurile. Hotărîrea mea era fermă, aşa că m-am înscris la Facultatea de teologie de la Universitatea din Lwow.

Plin de zel în căutarea lui Dumnezeu

Ca studenţi la teologie trebuia să trăim în internatul seminarului de preoţi. Acesta semăna foarte mult cu o mănăstire, aşezat pe un deal, înconjurat cu ziduri înalte; chiliile erau mici, iar coridoarele lungi. La început am fost foarte fericit acolo. Totul era complet diferit faţă de lumea din afară şi părea făcut anume pentru a încheia curînd o relaţie personală cu Dumnezeu şi cu Salvatorul nostru. Acum ne-am consacrat viaţa în principal pentru două lucruri: evlaviei personale şi studiului teologiei. Amîndouă îmi păreau perfect întocmite pentru a mă aduce la comuniunea personală cu Dumnezeu prin Fiul Său Iesus Cristos. În consecinţă, am urmat cu tot zelul şi cu întreaga putere a unui bărbat tînăr toate recomandările şi prescripţiile Bisericii pentru evlavia personală. Luam parte zilnic la una sau două liturghii, mă duceam în fiecare dimineaţă la împărtăşanie şi o dată pe săptămînă la spovedanie. Îmi făceam cu cea mai mare grijă meditaţiile, citirile şi rugăciunile, frecventam serviciile religioase de seară, îmi făceam mătăniile şi litaniile. Citeam multe cărţi despre viaţa „sfinţilor“ şi încercam sincer să le imit exemplul. Curînd am fost considerat unul dintre cei mai zeloşi studenţi din seminar.

Dar toate eforturile şi „meritele“ mele nu m-au adus mai aproape de Salvatorul meu. Aceasta a fost pentru mine o experienţă dezamăgitoare, totuşi nu eram cel dintîi care eşuasem pe această cale: Apostolul Paul a încercat înainte de convertirea sa, pe cînd era un fariseu dedicat, să-şi întemeieze o dreptitudine [conformare cu standardul divin] a lui proprie prin aceea că a urmărit, prin eforturile lui, să împlinească toate regulamentele prescrise de Lege exact aşa cum îl învăţaseră rabinii. Dar lucrul acesta n-a dus la comuniunea lui cu Dumnezeu, şi într-o zi a trebuit să-şi mărturisească eşecul (citeşte capitolul 3 din Filipeni). Şi eu am eşuat pe calea zelului religios.

Servicii divine minunate

În calitatea lor de aşa-zişi clerici, studenţii la teologie trebuiau să fie prezenţi la liturghiile lungi, dar minunate care se ţineau în catedrala oraşului. Arhiepiscopul sau episcopul care conducea ceremonia era înconjurat de mulţi clerici în veşminte argintii şi aurii, împodobite cu pietre scumpe scînteietoare. Altarul era împodobit cu flori splendide şi strălucea din cauza unei mulţimi de lumînări şi lumini electrice, tămîia răspîndea un parfum plăcut mirositor, mişcările gîndite şi exacte ale clericilor care celebrau liturghia şi cîntecele gregoriene din Evul Mediu produceau o atmosferă atît de mistică, încît pentru multe suflete simple biserica părea ca o anticameră a cerului. Totuşi, am constatat treptat că aceste ceremonii frumoase, înălţătoare erau doar nişte faţade în spatele cărora nu Se afla Spiritul lui Dumnezeu. Uneori eram îngrozit cînd vedeam cu cîtă lipsă de respect îşi îndeplineau preoţii atribuţiile. Nu era greu de văzut că ei înşişi nu credeau ce făceau. Chiar şi clericii sus-puşi şopteau la ureche între ei în timpul acestor liturghii solemne din catedrală şi-şi spuneau glume. Ei se distrau şi pe socoteala îndatoririlor sacre pe care le aveau de îndeplinit. Uneori, ritmul în care îşi îndeplineau ritualul amintea de acela al unor funcţionari care îndosariau ultimele hîrtii pentru a putea pleca cît mai repede posibil din birou. De cîte ori îmi amintea aceasta de amărăciunea pe care a pus-o Domnul în gura profetului Său: „Pentru că acest popor se apropie de Mine cu gura şi Mă cinsteşte cu buzele, în timp ce-şi ţine inima departe de Mine, şi teama pe care o are de Mine este doar o poruncă omenească învăţată…“ (Isaia 29:13). Mă înfioram la gîndul că într-o zi şi eu voi putea deveni unul dintre aceia pe care marele nostru poet polonez A. Miekiewiez i-a descris cu cuvintele: „Fără inimă şi fără spirit, iată, poporul scheletelor moarte“.

Biblia cu adnotări bisericeşti

Teologia este definită ca „ştiinţa despre Dumnezeu“ şi, pentru a ne însuşi această ştiinţă, audiam la Universitatea de acolo prelegerile celor mai buni profesori – care erau şi preoţi. În legătură cu studiile privind Vechiul şi Noul Testament am început acolo pentru prima oară în viaţă să citim şi să studiem Biblia. Anumite pasaje biblice erau prevăzute de către profesorii noştri cu comentarii suplimentare, iar Biblia cu care lucram era o ediţie recunoscută de Biserică şi prevăzută aproape pe fiecare pagină cu adnotări, adică cu explicaţii oficiale ale Bisericii. Fără aceste „adnotări“ era interzis să citeşti Cuvîntul lui Dumnezeu, căci nimeni nu avea voie să înţeleagă Biblia altfel decît prevedea dogma Bisericii Romano-catolice. N-a durat mult pînă am înţeles că acele adnotări mai degrabă întunecau înţelesul simplu al Cuvîntului lui Dumnezeu şi uneori declarau chiar contrariul a ceea ce scria acolo literal.

Primele îndoieli

Şi astfel au apărut în mine cîteva îndoieli, şi am ajuns la concluzia că undeva ceva nu era în ordine. Printr-un studiu al învăţăturilor bisericeşti oficiale, aşa-numitele „dogme“, am încercat să ajung la o soluţie. Ce trebuia să descopăr eu făcînd lucrul acesta? Unele dogme nu erau deloc bazate pe Cuvîntul lui Dumnezeu, altele chiar îl contraziceau total. Ceva părea să fie aici complet greşit. Totuşi, ce anume şi unde? Îndoielile acelea îmi împovărau conştiinţa, şi astfel m-am dus la „părintele nostru spiritual“, la un preot care avea misiunea de a ne călăuzi şi sfătui în nevoile noastre spirituale. După ce a ascultat cu atenţie ce-am avut eu de spus, mi-a răspuns în felul următor: „Tu ştii doar că în învăţăturile Bisericii noastre nu poate fi nimic greşit, căci această Biserică este singura Biserică adevărată a lui Iesus Cristos pe acest pămînt.

Dacă deci ceva nu este în ordine, atunci numai în conştiinţa ta, care, deoarece eşti încă tînăr, se revoltă împotriva autorităţii Bisericii. Acest fel de ispită de natură spirituală e tipică pentru tinerii studenţi la teologie“. Şi astfel m-a sfătuit el să nu-mi fac griji şi nici să nu încerc să caut o soluţie la îndoielile mele, ci mai degrabă să le uit pur şi simplu.

Nesiguranță înainte de hirotonisire

Urmîndu-i sfatul, am încercat sincer să-mi înăbuş sau să-mi uit îndoielile. Adesea mă luptam cu vocea conştiinţei mele, care îmi amintea neîncetat că aici ceva nu era în ordine. Această luptă spirituală a durat tot timpul studiilor mele teologice, pînă în ziua în care am trecut de toate examenele necesare pentru hirotonisire. Acum trebuia să iau o decizie extrem de dificilă, căci aveam în continuare îndoieli şi simţeam că ceva nu era în ordine, şi de aceea nu ştiam dacă să fiu de acord cu hirotonisirea ca preot sau mai bine să mă retrag. Totuşi, pentru că nu voiam să mă las în seama propriilor mele simţăminte, l-am căutat pe unul dintre cei mai fideli şi mai experimentaţi preoţi din oraş. I-am spus păsul meu şi l-am întrebat ce să fac. Răspunsul lui a sunat astfel: „Nu există de fapt nici un motiv pentru care să te sustragi hirotonisirii. Oricine are din cînd în cînd îndoieli cu privire la învăţăturile Bisericii, dar cît timp te lupţi contra lor şi încerci să scapi de ele, îndoielile nu mai sunt păcat. Şi, în afară de aceasta, imediat după hirotonisire episcopul vă va repartiza pe tine şi pe colegii tăi în parohii unde veţi avea atîta de lucru, încît în viitor nu vei mai avea timp să te gîndeşti la îndoielile tale“. Acest sfat m-a liniştit, şi astfel am fost hirotonisit ca preot.

Credința simplă a poporului de rînd

După vreo paisprezece zile, cancelaria arhiepiscopală m-a repartizat la primul loc de muncă, anume cel de preot asistent într-un orăşel din partea sud-estică a Poloniei.

Preotul care conducea parohia m-a considerat se pare prea tînăr şi neexperimentat pentru a lucra în oraş şi mi-a încredinţat de aceea consilierea spirituală a populaţiei rurale din vreo douăsprezece sate care ţineau de aceeaşi parohie. Ţăranii aceia săraci nu erau prea instruiţi; ei aveau un suflet simplu, erau devotaţi Bisericii lor şi gata să facă totul pentru a-şi asigura o salvare eternă.

Adesea eram plin de compătimire pentru ei şi pentru copiii lor, căci credeau sincer tot ce le spuneau preoţii. Aceştia erau socotiţi reprezentanţii lui Cristos, mijlocitori între Dumnezeu şi oameni, şi lucrul acesta le aducea cel mai mare respect. Era ceva jalnic şi totodată şocant să vezi cum încercau preoţii să scoată capital din poziţia lor: Nu se mulţumeau cu faptul că le învăţau pe acele suflete omeneşti cele mai diverse variante ale superstiţiilor din Evul Mediu şi îi înrobeau cu teama de iad, ci şi scoteau un cîştig material din credulitatea lor.

Învăț de la Iesus

Cu siguranţă că nu aşa S-a purtat Iesus cu mulţimea care venea la El. El m-a încurajat să-I urmez exemplul şi mi-a umplut inima de milă pentru oamenii aceştia care erau

„istoviţi şi neglijaţi ca nişte oi care nu au păstor“ (Matei 9:36) şi stăpîniţi de păstorii tocmiţi. Exemplul Bunului Păstor a declanşat în mine un mare entuziasm pentru această lucrare, şi am luat hotărîrea ca în învăţătură şi predică să rămîn cît mai aproape posibil de evanghelie, de lucrarea lui Dumnezeu. Cumva ştiam: Oriunde ar fi greşeala, în orice caz ea nu era în evanghelia Sa. Exemplul Domnului Iesus mi-a mai arătat şi cum puteam face să nu înspăimînt sau să nu înfricoşez pe cineva. Mai ales copilaşilor care veneau la orele de religie le zugrăveam înaintea ochilor pe Iesus ca pe dragul lor Păstor de care nu avea de ce să le fie nici cea mai mică teamă, potrivit cuvintelor Sale:

„Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci al unora ca ei este Regatul [Împărăţia] lui Dumnezeu“ (Luca 18:16b).

Trimite‐Ți lumina şi adevărul

Uneori mi se părea că le adusesem cu adevărat mai aproape de Salvator pe aceste suflete simple care îmi fuseseră încredinţate, în timp ce eu eram tot departe de El. Mă aflam pe calea greşită şi nu eram în stare să văd adevărata cale care să mă ducă la Dumnezeu. Doar de un singur lucru mai eram în stare: să mă rog. Cînd după-amiază nu mai era nimeni în biserică sau cînd seara tîrziu numai lumina lunii trecea prin vitralii şi alunga blînd întunericul, mă închideam în biserica goală şi strigam de pe genunchi la Domnul: „O, Dumnezeule, arată-mi calea care duce din întuneric la Tine! Fă-mă să văd ce este greşit şi ce e corect!“

Aşa m-am rugat ani de zile, dar nu părea să se întîmple nimic. Lupta mea spirituală încă continua. Totuşi, uneori Domnul îndurător îmi făcea cunoscut că-mi auzise rugăciunile. Din cînd în cînd lăsa ca o rază de lumină să-mi străpungă întunericul din suflet şi să mă ajute să fac distincţie între învăţătura corectă şi cea greşită. Cea corectă era întemeiată pe stînca tare a propriului Său Cuvînt, în timp ce cea greşită era fondată pe nisipul mişcător al învăţăturilor şi tradiţiilor omeneşti. În această lumină a Sa am văzut cîteodată că întregul sistem bisericesc stă sub judecata lui Dumnezeu.

Rezultatele următoare sunt menite să servească de exemple pentru acele raze înviorătoare de lumină din viaţa mea.

Ce s‐a întîmplat cu această fată?

Odată a venit la mine o ţărancă săracă cu fiica ei de 16 ani. Ea mi-a zis printre lacrimi:

„S-a întîmplat ceva cu fiica mea. Înainte era o fată veselă, dar acum nu mai vorbeşte despre altceva decît despre iad, şi zice că este deja condamnată“. Întrucît nu mai auzisem niciodată înainte ceva asemănător, m-am uitat mirat la faţa fetei. Ea era foarte palidă şi avea o privire rătăcită. Oare să fi fost posedată? I-am pus una sau două întrebări, dar ea n-a răspuns; în loc de aceasta, a început cu un zîmbet straniu să vorbească despre iad. Din fericire, ea nu trăia în Evul Mediu, căci altfel poate că ar fi fost arsă pe rug ca vrăjitoare. Totuşi, ce era de făcut? M-am adresat mamei ei: „Ce credeţi, cînd şi cum a început această stare?“ Aveam să aflu mai tîrziu de ce n-a răspuns imediat. Ea se temea că mă voi supăra pe ea. Dar cînd am insistat, spunîndu-i că n-o pot ajuta dacă nu ştiu totul despre chestiune, mi-a spus în final, chiar dacă şovăielnic, întreaga istorie:

Misionari excesiv de zeloşi

„Cu cîteva luni înainte să veniţi în parohia noastră“, mi-a spus ea, „au venit cîţiva călugări şi au făcut o mare campanie de misiune în biserica noastră. Timp de paisprezece zile, biserica a fost plină de oameni dimineaţa şi seara. Ei nu veneau numai din oraş, ci şi din satele îndepărtate ca să audă mesajele misionarilor. Fiica mea a fost la toate aceste slujbe religioase şi a ascultat atentă fiecare predică. Totuşi, călugării au predicat aproape numai despre iad, care era pregătit pentru păcătoşi. Cînd au plecat, fiica mea a cumpărat de la ei o carte misionară şi a început să citească în fiecare zi în ea. Dar această carte este plină de istorii despre osînda veşnică şi despre iad“.

Ea şi-a încheiat printre lacrimi trista istorie. Acum ştiam ce se întîmplase. Probabil că fiica ei era o persoană foarte sinceră şi conştientă de păcătoşenia ei. Totuşi, atunci au venit aceşti călugări care trebuie să-i fi părut ca nişte sfinţi din cer şi au anunţat că păcătoşii ajung în iad. Ei au descris în toate culorile chinurile care îi aşteaptă acolo pe păcătoşi, astfel încît fata a ajuns în final la concluzia că ea, întrucît era o păcătoasă, este deja condamnată la iad. Cartea, care era autorizată chiar de un episcop, îi confirma acest gînd înfiorător. Prin ce chinuri sufleteşti trebuie să fi trecut ea înainte de a apărea acest zîmbet ciudat şi de a-şi croi drum o boală psihică!

Arde cartea

Aici stătea ea – una dintre multele victime ale dominaţiei prin înspăimîntare a Bisericii pe care o reprezentam şi o serveam eu. Mă simţeam ca un acuzat găsit vinovat de complicitate la aceste cruzimi şi doream să pot face ceva ca să vindec rănile care îi fuseseră făcute printr-o Inchiziţie de natură spirituală. Eram aşa de supărat, că am sfătuit-o pe femeie fără şovăire: „Du-te acasă cu fiica dumitale şi arde mai întîi de toate cartea aceea, ca să nu mai rămînă din ea decît cenuşă, iar copila să nu mai poată citi în ea. Apoi du-te cu ea la cea mai apropiată clinică de psihiatrie şi spune medicilor ce mi-ai spus şi mie. Probabil că o vor ţine un timp acolo, iar între timp trebuie să ne rugăm pentru restabilirea ei“. Cele două au plecat, şi eu m-am rugat adesea pentru această nefericită fată.

Refacere deplină

Au trecut luni de zile pînă ce într-o zi a venit din nou la mine această femeie cu fiica ei ca să-mi mulţumească pentru sfatul pe care i-l dădusem. „Am făcut exact cum m-aţi sfătuit. Acum fiica mea a fost externată din spital ca vindecată“. Fata arăta într-adevăr sănătoasă, privirea rătăcită dispăruse. Am vorbit cu ea şi mi-a dat răspunsuri raţionale, fără să mai facă vreo afirmaţie despre iad. Totuşi, ochii ei încă exprimau o mare tristeţe, ca şi cînd ar fi căutat răspuns la cea mai importantă dintre toate întrebările:

„Sunt oare salvată, sau sunt pierdută?“ O, da, această întrebare este importantă pentru oricine – pentru această fată, pentru mine şi pentru tine. De răspunsul la această întrebare depindea nu numai sănătatea ei, ci şi viaţa ei eternă. Aşa că am început să-i explic cu răbdare acestui biet suflet că Domnul nostru Iesus Cristos n-a venit să ne condamne la iad, chiar dacă l-am meritat. „El a venit ca să te salveze, şi de aceea S-a dat pe Sine Însuşi pe cruce, Şi-a vărsat sîngele şi a murit pentru tine, ca tu să poţi fi cîndva în cer cu El“. Şi în timp ce vorbeam astfel, un surîs plin de bucurie, asemenea unei raze de soare, s-a răspîndit pe faţa ei, arătînd că ea îşi pusese toată încrederea în Salvator. Lanţurile spaimei de iad, cu care fusese cîndva legată de călugări, au căzut, şi ea a plecat acasă cu mama ei avînd pacea şi libertatea unui copil al lui Dumnezeu.

Spoveditori fără odihnă

Domnul a făcut să întîlnesc mulţi oameni preţioşi şi sensibili cărora le fusese insuflată în copilărie teamă de pierzarea eternă. Erau bărbaţi şi femei cu un caracter exemplar, cu o conştiinţă sensibilă, şi totuşi fuseseră mînaţi toată viaţa încoace şi încolo de o teamă bolnăvicioasă. Ei se duceau în fiecare săptămînă, dacă nu cumva în fiecare zi la spovedanie, petreceau ore întregi ca să-şi mărturisească duhovnicului păcatele şi împrejurările vieţii, dar cînd plecau de la spovedanie îi însoţeau nesfîrşit de multe îndoieli şi temeri, căci era posibil ca, din vreun motiv oarecare, să nu fi spovedit totul ori nu cum trebuia, şi atunci, dacă ar fi murit brusc, ar fi ajuns în iad. Asemenea oameni sunt o adevărată plagă pentru confesori sau duhovnici, şi noi am fost pregătiţi în timpul seminarului special pentru lucrul cu oameni care suferă din cauza unor asemenea „scrupule“. Totuşi, se părea că nu există nimic care să poată satisface aceste suflete nefericite cu privire la chestiunea importantă a salvării lor.

Ce s‐a întîmplat cu acest băiat?

Cazul fetei care fusese eliberată de teamă cînd şi-a pus încrederea în Salvator îmi aminteşte de un băiat al cărui sfîrşit tragic îmi stătea de fiecare dată înaintea ochilor cînd mă întorceam în oraşul meu natal ca să-mi petrec acolo concediul. În timp ce stăteam la părinţii mei, am avut ocazia tristă de a vizita o rudă apropiată care fusese cîndva la aceeaşi şcoală primară ca şi mine. În fiecare zi ne jucam după şcoală împreună cu alţi copii într-o grădină. El era cam cu doi ani mai mic ca mine, avea un caracter plăcut şi învăţa foarte bine. Totuşi, după prima spovedanie şi după timpul anterior de pregătire pentru ea, era complet schimbat. Nu mai voia să se joace cu ceilalţi copii, ci căuta mai degrabă un loc retras în grădină unde îl vedeam stînd în picioare lîngă trunchiul unui copac şi vorbind singur pe un ton scăzut. Mama lui îl întreba din cînd în cînd: „Fiule, ce-i cu tine? De ce vorbeşti singur?“ Dar el nu dădea nici o explicaţie.

Mai rău încă: Nici la şcoală nu mai avea rezultate bune. Este adevărat că stătea pînă tîrziu să-şi facă temele, dar gîndurile îi erau în aşa măsură cuprinse de teamă, că nu se putea concentra asupra temelor. Teama ajunsese să-l domine complet. N-a mai putut termina facultatea începută. A încercat să lucreze în mai multe locuri, dar de fiecare dată era respins după un scurt timp de probă. „Nu-i stă gîndul la ce face“, era motivaţia angajatorului. Aşa s-a făcut că el a rămas ca adult în îngrijirea bietei sale mame văduve.

Sfîrşit tragic

Nici măcar psihiatrii învăţaţi nu l-au putut vindeca. Ultima dată cînd l-am văzut era cu puţin timp înaintea războiului. Pe atunci avea vreo 35 de ani. Noapte de noapte refuza să se ducă la culcare, ci stătea în picioare cu lumina aprinsă în cameră şi se uita cu ochii îngroziţi într-un punct fix. Apoi a venit războiul şi, în timpul ocupaţiei Poloniei de către nazişti, el împreună cu mulţi alţii a fost dus într-un lagăr de concentrare.

Acolo a fost pus la muncă silnică sub supravegherea strictă a gardienilor germani. Munca prestată de el a fost considerată ca insuficientă, şi conducerea lagărului n-a vrut să ia în considerare faptul că el era paralizat sufleteşte de teamă. Gardienii cruzi au început să-l bată în aşa hal, că l-au omorît în cîteva luni. Acesta a fost sfîrşitul tragic al unui băiat fericit care era mîndria şi speranţa părinţilor săi, pînă ce sufletul său sensibil a ajuns sub dominaţia prin înspăimîntare a Romei.

Biserica sau fiii Bisericii?

Totuşi, în ciuda tuturor acelor raze de lumină şi experienţe prin care am înţeles contradicţia dintre sistemul romano-catolic şi evanghelia lui Iesus Cristos, tot mai credeam că Biserica Romano-catolică este singura Biserică creştină adevărată din lume şi încercam să atribui aceste întîmplări tragice comportării greşite a unor clerici. Unii dintre ei erau simpli şi, excesiv de zeloşi în supravegherea pe care o făceau sufletelor şi conştiinţelor enoriaşilor lor, erau „mai catolici decît papa“ şi voiau să obţină rezultate bune cu mijloace greşite, în timp ce alţii îşi pierduseră credinţa şi-şi cîştigau pur şi simplu existenţa, exercitîndu-şi funcţia spirituală într-un mod pur mecanic. Uneori conştientizam cu groază că şi eu puteam deveni unul ca aceştia din urmă. Totuşi, Domnul nu m-a lăsat să cad într-o asemenea prăpastie groaznică, chiar dacă a avut mult de lucru cu încăpăţînarea mea. El mi-a dat în continuare razele Lui minunate de lumină şi m-a făcut să disting între corect şi greşit. Chiar dacă această situaţie a durat ani de zile, unele dintre aceste trăiri erau atît de evidente şi de importante pentru mine, încît au rămas viu întipărite în memoria mea pînă azi.

La drum cu sacramentul maslului

Era o zi umedă, tipică începutului de primăvară, cu alternanţă de ploaie şi zăpadă, şi tocmai mă întorsesem în camera mea de la liturghia de dimineaţă din biserică, cînd cineva a bătut la uşă şi a intrat vizitiul unei trăsuri. „Părinte, aţi vrea să veniţi şi să daţi maslul unui om aflat pe patul morţii?“ m-a întrebat el. „Desigur, vin imediat cu dumneavoastră“, am spus eu şi m-am dus la biserică ca să iau sacramentele şi toate celelalte lucruri care erau necesare într-un asemenea caz. După cîteva minute şedeam pe un scaun incomod alături de vizitiu, mergînd cu trăsura pe străzile oraşului. Vizitiul suna cu un clopoţel, la sunetul căruia trecătorii, în semn de cinstire a sfintelor sacramente, îngenuncheau pe trotuar şi-şi lăsau capul în jos, aşa cum se obişnuieşte într-o ţară majoritar romano-catolică.

Mai întîi spovedania, apoi maslul

Am ajuns curînd la o căsuţă de la marginea oraşului şi am fost condus într-o cameră extrem de sărăcăcios mobilată, care era atît de scundă, încît trebuia să mă aplec ca să nu dau cu capul de tavan. Probabil că locuitorii căsuţei erau foarte săraci. În mijlocul camerei era un pat mare, iar „salteaua“ consta din paie acoperite cu un cearşaf alb.

Acolo zăcea omul aflat pe moarte. Nu era prea bătrîn, de abia vreo 46 de ani, totuşi arăta foarte slăbit, poate din cauza bolii, sărăciei sau a muncii grele. Nu ştiam şi nici nu aveam timp să pun întrebări, căci am observat imediat că nu mai avea mult de trăit. Stătea pe spate, ochii îi erau deschişi, uitîndu-se fix în tavan, şi respira greu.

Trebuia să mă grăbesc şi să-i administrez sacramentele înainte de a muri. Aşa că m-am adresat îndată bolnavului ca să-l pregătesc pentru ultima spovedanie, deoarece abia după aceea îi puteam da iertarea păcatelor, împărtăşania şi ungerea cu uleiul sfînt. Dar am fost curînd întrerupt, căci soţia lui, care se sprijinea plîngînd de perete, mi-a spus:

„Scuzaţi-mă, vă rog, dar nu cred că vă aude, căci e deja inconştient“. Ei bine, am gîndit eu, poate că femeia se înşală şi că inconştienţa era de fapt un auz foarte slab. Şi astfel am început să-i strig la ureche: „Preotul dumitale este aici! Încearcă să-ţi aminteşti de păcatele pe care le-ai făcut şi să le mărturiseşti!“ Dar el nu m-a luat în seamă. Nici măcar nu şi-a întors faţa spre mine. Era evident că-şi pierduse complet auzul.

Nici un semn de conştiență

Ochii erau totuşi larg deschişi. Oare putea să mă vadă? Voiam să fac totul ca să asigur prin intermediul sacramentului maslului salvarea acestui suflet aflat pe punctul de a părăsi această lume şi m-am aşezat pe căpătîiul patului unde îi erau picioarele. Speram ca el să-şi coboare privirea din tavan, să-mi vadă sutana neagră, cămaşa albă şi patrafirul, şi să înţeleagă astfel că aceasta era ultima lui şansă de a se spovedi şi de a primi iertarea păcatelor. Am tot aşteptat, dar el nu s-a uitat în jos la mine. Se pare că-şi pierduse şi vederea, aşa că nu mai putea vedea nimic.

Atunci am încercat să-i verific simţul pipăitului. Am luat micul crucifix pe care îl purtam totdeauna cu mine împreună cu sacramentele şi i l-am apăsat uşurel pe buze. Aşteptam ca el să-l sărute şi să arate astfel că îşi dădea seama ce se întîmpla în jurul lui, totuşi el n-a arătat nici o reacţie. Orice speranţă se spulberase.

Soluția de necesitate nu rezolvă problema

Acum stăteam la patul acestui om aflat în agonie cu toată puterea şi autoritatea mea preoţească de a-i salva sufletul şi de a-i deschide calea ce ducea la cer, şi totuşi nu eram în stare s-o fac. O, da, desigur, ştiam din studiul teologiei şi din învăţătura bisericească faptul că-i puteam administra aşa-numita „iertare condiţionată de păcate“. Aceasta ar fi fost valabilă şi fără spovedanie anterioară, cu condiţia ca cineva să-şi regrete sincer păcatele înainte de a-şi pierde cunoştinţa. Totuşi, ce se întîmpla dacă omul acesta nu s-a căit înainte de păcatele lui? Bine, ar spune teologii, atunci ar fi doar vina lui, iar dacă s-ar găsi într-o stare de „păcat mortal“, atunci „iertarea condiţionată de păcate“ n-ar fi valabilă şi el ar ajunge logic în iad. Dar eu tocmai lucrul acesta voiam să-l împiedic. Aveam deja destule dificultăţi cu propriul meu suflet şi nu voiam să fiu vinovat şi de faptul că sufletul acestui om sărman ajungea în iad.

Pace de sus

Stăteam tulburat. În ciuda tuturor mijloacelor pe care mi le dăduse Biserica pentru salvarea unui suflet aflat pe moarte, mă simţeam complet neputincios. Chiar dacă aş fi întrebuinţat aceste mijloace, ar fi fost insuficiente şi nesigure în acest caz. În strîmtoareamea m-am uitat încă o dată la faţa lui gălbejită şi scofîlcită, şi atunci am observat ceva ciudat: buzele i se mişcau. Oare şoptea ceva? Iar dacă da, ce anume? N- am auzit nimic pînă nu m-am apropiat de el şi mi-am ţinut urechea la buzele lui.

Atunci am perceput o şoaptă extrem de slabă, pe care la început n-am înţeles-o. De abia cîndmi-amconcentrat toată atenţia amreuşit să-i înţeleg în sfîrşit cuvintele: „Tată, în mîinile Tale îmi încredinţez spiritul“. Exact aceste cuvinte le rostise şi Domnul Iesus atunci cînd a murit, „pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă eternă“ (Ioan 3:16). Pe cînd atîrna pe cruce, Şi-a predat cu ultima rugăciune spiritul în mîinile Tatălui Său iubitor: „Tată, în mîinile Tale îmi încredinţez spiritul“ (Luca 23:46). Şi omul acesta în agonie, care în luptă cu moartea pierduse deja perceperea lumii exterioare, repeta cu o şoaptă uşoară: „Tată, în mîinile Tale îmi încredinţez spiritul“. Şi aşa a murit el.

Credință confirmată de viață

Biserica, respectiv ultima împărtăşanie şi maslul, a eşuat, neputînd salva sufletul acestui om. Dar Domnul mi-a dat în clipa aceea siguranţa fermă că pentru cel decedat nu era deloc necesară iertarea mea condiţionată sau necondiţionată de păcate. Oricît de păcătos va fi putut fi mai înainte, fusese salvat prin singurul Preot şi Salvator adevărat, Iesus Cristos. Pentru salvarea lui, el n-a avut nevoie nici de maslu, nici de împărtăşanie; ajutorul meu preoţesc era inutil. Probabil că încă de mult i-a marcat credinţa viaţa grea şi i-a dat mîngîiere şi siguranţă şi în timpul bolii, astfel încît sufletul său credincios a putut să străpungă în lupta morţii bariera conştienţei şi să se roage neîncetat: „Tată, în mîinile Tale…“

Credință salvatoare

Această întîmplare a fost pentru mine o adevărată revelaţie, a fost lecţia de teologie cea mai eficientă din toată viaţa. La patul de moarte al acestui om, Domnul mi-a arătat că salvarea unui suflet nu depinde de vreun efort omenesc, de vreun sacrament sau învăţătură, ci de sacrificiul depus la cruce de Domnul Iesus Cristos şi de încrederea noastră în El, şi prin El în Tatăl nostru din cer. De abia după convertirea mea am găsit confirmat acest adevăr în Scriptură, şi anume atît în Vechiul Testament („dar cel drept va trăi prin credinţa lui“, Habacuc 2:4), cît şi în cel Nou („după cum este scris: Cel drept va trăi din credinţă“, Romani 1:17). Revelarea acestui adevăr mi-a zguduit complet credinţa în acea dogmă romano-catolică care spune că efectul sacramentelor bisericeşti se petrece automat („ex opere operato“). Ce plin de bucurie sunt astăzi că salvarea noastră nu depinde de acţiunile noastre nesigure, care uneori pot să nu fie nici măcar reglementare, ci de graţia Tatălui nostru de care ne-a făcut parte prin cel mai preţios sacrificiu, şi anume al iubitului Său Fiu.

Dumnezeu mă trece printr‐o şcoală grea

Cu toate acestea, mă cramponam în continuare de „singura mea Biserică adevărată“, aşa că în cele din urmă Domnul, ca răspuns la neîncetatele mele rugăciuni de a-mi da lumină divină, a fost nevoit să mă treacă printr-o şcoală grea. M-am îmbolnăvit grav cu rinichii. În pofida tratamentului medical îmi mergea tot mai rău, pînă ce după un an şi jumătate de boală am fost îndrumat la un specialist care mi-a comunicat după un consult minuţios că întregul tratament de pînă atunci fusese complet greşit. Pentru a- mi salva viaţa trebuia să mă las operat de urgenţă. Cînd am ajuns în spital, nu bănuiam prin ce lungă şi grea operaţie urma să trec. După ce m-am trezit din anestezie eram atît de slăbit, încît de abia m-am putut mişca timp de cîteva zile şi preferam să mor.

La ce bun viața?

Cînd am meditat la sensul vieţii, am simţit că am eşuat pe toată linia, ca o singură greşeală uriaşă. Nu reuşisem să găsesc calea spre Domnul. Mi-era lehamite de toate şi vedeam moartea ca cea mai bună soluţie. Întrucît eram oricum între viaţă şi moarte, părea ceva simplu să mor. Medicul îmi considera starea ca fiind atît de critică, încît a venit o dată chiar în timpul nopţii să vadă ce fac. El credea că nu voi mai apuca dimineaţa. Am devenit total apatic şi refuzam să iau medicamentele.

Vrei să te faci sănătos?

Eram tot în aşteptarea morţii şi o dată cu ea eliberarea de chinurile mele sufleteşti, cînd într-o după-amiază m-au vizitat rudele mele, şi una dintre ele m-a întrebat: „Te rogi de fapt pentru vindecarea ta?“ Cînd am negat lucrul acesta, au rămas mirate şi m-au rugat stăruitor s-o fac. Nu puteam să le spun că nu voiam să mă fac sănătos, şi cînd am văzut cît de îngrijorate erau, şi îmi părea rău de ele, am promis să le îndeplinesc dorinţa. Şi medicul meu s-a supărat foarte tare cînd a auzit că nu-mi luam medicamentele, şi astfel a trebuit să-i promit şi lui că nu le voi mai lăsa pe noptieră.

Cereți, şi vi se va da

Împotriva voinţei mele, mi-am ţinut ambele promisiuni. Dar L-am rugat pe Domnul să mă vindece numai atunci cînd va aduce în viaţa mea o cotitură definitivă, ca să-L pot servi în viitor numai conform voii Sale. Această rugăciune a fost ascultată foarte curînd. Starea mea s-a ameliorat pe zi ce trecea, astfel încît şi medicii erau complet surprinşi. Aşa cum mi-au destăinuit mai tîrziu, nu mai avuseseră nici o speranţă că mă voi vindeca. După o şedere de două luni în spital am fost externat, şi deşi eram încă tot foarte slăbit, am început din nou să lucrez. Am aşteptat nerăbdător să văd cum îmi va rezolva Domnul problema de natură spirituală şi mă va folosi după voia Sa. Răspunsul a venit cam după doi ani, cînd lupta mea spirituală devenise aproape insuportabilă. Era la sfîrşitul celui de-al cincisprezecelea an al meu de serviciu în Biserica Romano- catolică cînd am recunoscut în sfîrşit că mă găseam unde nu trebuia.

Ori, ori

După ce Domnul îmi trimisese în toţi aceşti ani atîtea raze de lumină, m-a condus acum într-o situaţie în care nu mai puteam evita decizia. Pe de o parte, puteam rămîne în Biserica Romano-catolică în care mă născusem şi fusesem hirotonisit preot. Dacă aveam să fac aceasta, atunci urma să mă bucur în continuare de toate privilegiile pe care le are un preot, de înalta preţuire a poporului meu, de recunoaşterea superiorilor mei şi în plus de perspectiva unei cariere extrem de promiţătoare în ierarhia bisericească. Totuşi, pe această cale trebuia să renunţ complet la credinţa şi speranţa de a-L mai găsi vreodată pe Dumnezeu.

Pe de altă parte, puteam să părăsesc această Biserică şi să renunţ la preoţia mea – căci amîndouă erau atinse de multe erezii şi nu se întemeiau pe Cuvîntul lui Dumnezeu – şi să mă încredinţez grijii lui Dumnezeu în orice domeniu al vieţii mele.

Teamă de urmări

Dacă crezi că am dat imediat urmare acestei noi chemări a lui Dumnezeu, atunci te înşeli. N-am făcut-o! Pur şi simplu nu eram în stare s-o fac, căci eram prea slab şi prea fricos. Încearcă o dată să-ţi închipui ce înseamnă cînd eşti îndoctrinat din copilărie că „în afara acestei Biserici nu există salvare“, că cine părăseşte această Biserică ajunge în iad şi că cele mai mari chinuri din locul acela sunt rezervate preoţilor excomunicaţi! Un „preot căzut“ este considerat într-o ţară romano-catolică precum Italia, Spania sau Polonia de către rudele, prietenii şi cei mai mulţi nu numai ca trădător al Bisericii, ci şi al propriului popor, căci un „adevărat“ italian, spaniol sau polonez este pentru ei pe totdeauna un romano-catolic.

Trebuia deci să mă aştept la dispreţ din partea societăţii şi la respingere din partea tuturor foştilor mei prieteni. Iar pentru aceasta nu aveam puterea necesară. Dar în acelaşi timp eram conştient că era ultima şansă pe care mi-o oferea Domnul. Cu toate acestea, nu eram în stare să iau această decizie. Şi astfel lupta din conştiinţa mea a mai durat un an. Totuşi, mai eram încă în stare să fac un lucru: să mă rog. „Doamne, fă ceva, căci sunt prea slab! Întăreşte-mi spiritul! Ajută-mă!“ Aşa strigam eu zi şi noapte din adîncul inimii mele.

Grația Sa învinge

Graţia Sa a fost cea care în cele din urmă a învins şi mi-a dat destul curaj să dau urmare chemării Sale fără să ţin cont de toate suferinţele de care urma să am parte. Mi- am pus întreaga încredere în Domnul. Şi de atunci n-am regretat niciodată. El singur a fost Cel care a efectuat convertirea mea, şi de aceea nu există din partea mea nimic cu care să mă pot lăuda. Mă simţeam de parcă braţele Sale eterne m-ar fi ridicat în sus din întuneric la libertatea minunată a copiilor lui Dumnezeu.

La drum cu Domnul

Şi ce s-a întîmplat după aceea? Am fost rugat adesea să depun mărturie despre tot ce a făcut Domnul ca să mă aducă la Sine. Ar fi nevoie de o carte întreagă ca să povestesc despre toată binecuvîntarea, bunătatea şi nesfîrşita îngrijire pe care am primit-o de la Dumnezeu de la convertirea mea. Poate că voi începe într-o zi să scriu o asemenea carte în onoarea Sa. Dar aş dori acum să-mi închei această mărturie prin constatarea limpede că toată strîmtorarea, nesiguranţa şi temerile mele de natură spirituală au dispărut complet şi că sunt aşa de fericit cu Domnul cum n-am fost niciodată. Doresc şi mă rog ca toţi cei ce se află încă în acelaşi întuneric în care m-am aflat şi eu să găsească aceeaşi fericire!

Roman Mazierski s‐a născut în 1899 în Polonia şi a murit în 1959. Mărturia de față a fost publicată de Alianța Evanghelică la sfîrşitul anilor 50, încă pe cînd trăia autorul ei. În 1982 a apărut o nouă ediție la Mayflower Christian Books. Nu ştim dacă Roman Mazierski a mai apucat să scrie cartea la care face aluzie mai sus despre îndurările lui Dumnezeu din viața lui

(Traducător: Olimpiu S. Cosma