Întîlnirea mea cu Dumnezeu

Guido Scalzi

Locuiam într-o căsuţă din Mesoraca (Calabria, Italia), situată într- un cătun numit Filippa, nu departe de mănăstirea franciscanilor, aflată pe vîrful unui deal frumos. Acolo mă duceam cînd eram copil împreună cu familia ca să ascultăm liturghia.

Atracția mănăstirii

Îmi amintesc că într-o dimineaţă mă simţeam emoţionat cînd auzeam sunetele orgii din biserică. Afară, natura se trezise la viaţă, şi primăvara producea în mintea mea o atracţie stranie. Am simţit că ar fi minunat să-mi trăiesc restul zilelor într-o mănăstire, într-o strînsă comuniune cu Dumnezeu şi cu natura. M-am întîlnit cu mama cînd a ieşit din biserică şi am strigat: „Mamă, ce minunat ar fi dacă m-aş face preot!“ Mama a fost nespus de fericită cînd a auzit această dorinţă şi a fost şi mai fericită cînd i-am confirmat după cîtva timp că eram tot mai sigur de ceea ce credeam sincer că era chemarea lui Dumnezeu pentru viaţa mea.

Apoi a venit ziua în care mama, la dorinţa mea, m-a dus pînă la mănăstire, ca să vorbească cu părintele stareţ. După interviul nostru, el a părut mulţumit de seriozitatea intenţiilor mele şi i-a spus mamei că voi fi cu siguranţă preot într-o bună zi. În final am fost acceptat de directorul seminarului franciscan numit „Collegio Serafico“. În 28 septembrie 1928 mi-am luat rămas-bun de la familie şi, însoţit de părintele Carlo, am plecat cu trenul pînă la seminarul din provincia Cosenza.

Cinci ani în seminar

În timpul călătoriei, gîndurile mi s-au întors la viaţa pe care o lăsasem în urmă. Adesea, fără să-i las pe ceilalţi călători să vadă, îmi ştergeam lacrimile care mi se prelingeau pe obraji. Primele zile din seminar au fost caracterizate de o mare agitaţie cauzată de sosirea noilor studenţi şi de o oarecare confuzie, deoarece mulţi băieţi nu se adaptaseră repede la noul stil de viaţă, care era mult diferit de libertatea în care trăiseră pînă atunci.

Cînd s-a lăsat frigul am suferit din cauza degerăturilor, gripei şi altor boli. În colegiu nu exista încălzire. Dimineaţa, cînd mă trezeam la sunetul clopoţelului, trebuia să mergem prin curtea interioară aflată sub cerul liber ca să ne spălăm acolo pe faţă, întrucît nu exista apă la robinet. Dar pentru că apa îngheţa în lighene, mai întîi trebuia spartă gheaţa, şi noi o foloseam ca şi cum ar fi fost săpun. Din acest motiv, cei mai mulţi dintre noi lăsau să treacă două-trei zile pînă îndrăzneau să se spele pe faţă.

Era o viaţă aspră. Frigul avea pe zi ce trecea un efect tot mai demoralizator. Deşi încercam să înving toate aceste lucruri, mă retrăgeam tot mai mult în mine însumi. Spre surprinderea mea, izbucneam tot mai des în plîns. În asemenea clipe nu mă putea consola nimeni. Îmi amintesc că odată Pater Carlo, supărat pe tulburarea liniştei pe care o făcusem, a început să-mi tragă cîteva palme peste faţă, cîţiva pumni şi chiar şi o lovitură cu piciorul. Trebuie să mărturisesc că aceste lovituri nemiloase au avut efectul dorit. M-am hotărît ca din clipa aceea să fac numai ce mi se cerea, indiferent cît era de neplăcut.

Curînd am observat că nu mă mai puteam încrede în nimeni şi că era imposibil să am un prieten. Peste tot păreau să fie spioni. În rest, foarte puţine amintiri mi-au rămas din timpul acestor patru ani de seminar.

Fratele Felice

În septembrie 1932 am plecat la mănăstirea unde mi-am petrecut anul de noviciat. Potrivit regulilor de noviciat în ordinul călugărilor minoriţi ai sf. Francisc, în prima zi am primit un nume nou. De acum înainte mă numeam „Frater Felice“ (fratele fericit).

Îmi amintesc de plictiseala aceea cruntă care îi chinuie pe novici, plictiseală provenind dintr-o lenevie forţată şi o falsă singurătate. Chiar dacă se aşteaptă ca novicii să crească pe căile lui Dumnezeu, în realitate ei erau suspicioşi unul pe altul şi invidioşi din cauza unor nimicuri, şi viaţa noastră împreună era caracterizată de gelozie, ceartă şi vulgaritate.

Fericire şi dezamăgire ca preot

Anul meu ca novice s-a încheiat o dată cu ceremonia „legămîntului simplu“, care a avut loc în 4 octombrie 1933. Pe 7 iulie 1934 am fost hirotonisit preot. Am primit felicitări de la episcop, de la superiorii mei şi de la preoţii care erau prezenţi. Eram foarte fericit. În sfîrşit eram preot. Totuşi, prima mea liturghie a fost o mare dezamăgire. Mi se părea că acţionam aşa cum îmi cerea rolul pe care fusesem rînduit să-l joc. Dar n-am simţit nici o bucurie şi nici o satisfacţie spirituală. Unde era prezenţa lui Dumnezeu despre care mi se spusese că o voi simţi într-un mod foarte real? Totul nu era nimic altceva decît o formalitate goală.

După cîţiva ani petrecuţi în mănăstirea Sf. Francisc din Assisi, unde am predat italiana, istoria, geografia şi religia la elevii de gimnaziu, am ajuns la mănăstirea din Bisignane (Cosenza), şi apoi la o mănăstire din Reggio di Calabria. Acolo am avut prima mea întîlnire faţă în faţă cu creştinii evanghelici.

Un izvor de apă pentru cel însetat

În 15 august 1945, în timp ce treceam pe lîngă biserica baptistă evanghelică din Reggio di Calabria, am simţit brusc o dorinţă puternică de a-l vedea pe predicator, dar n-am avut curajul să intru. În final mi-am adunat curajul ca să-i scriu o scrisoare în care ceream o întrevedere. Răspunsul pe care l-am primit de la pastorul Salvatore Tortorelli la rîndurile mele suna astfel: „Haideţi, sunteţi oricînd binevenit, căutaţi-mă cînd vă este mai comod“. Pastorul m-a sfătuit să citesc Biblia. „Citiţi-o cu simplitate şi fără prejudecăţi“, a spus el.

M-am întors la mănăstire şi am început să citesc Sfînta Scriptură în italiană. Pentru spiritul şi sufletul meu, ea a fost ca un izvor de apă pentru cel însetat şi ca vederea pentru cel orb. Fiecare pagină aducea noi surprize şi o nouă lumină, ca ferestrele deschise într-o închisoare. „Este oare posibil?“ tot repetam eu. „Este oare posibil să fi trăit atîţia ani fără să am habar de aceste lucruri minunate?“ Într-o zi i-am spus pastorului Tortorelli cum mă simţeam. Răspunsul lui a fost: „Domnul vă cheamă să ieşiţi din neadevăr. Lăsaţi totul şi convertiţi-vă la evanghelia lui Iesus Cristos“.

Teamă de urmări

Două obstacole mă împiedicau să părăsesc mănăstirea. Primul era ruşinea de a fi dispreţuit ca un om cu reputaţie proastă, un preot răspopit. Al doilea, mi-era teamă să mă aventurez în lumea necunoscută fără să am ceva asigurat sau vreun loc de muncă. Acest ultim punct era crucial, deoarece articolul al cincilea din Concordatul dintre guvernul italian şi Vatican interzicea încadrarea în muncă a foştilor preoţi. În asemenea condiţii nu aveam curajul să părăsesc mănăstirea.

Iesus doreşte să te salveze

Nu la mult timp după aceea am fost transferat într-o mănăstire din Staletti. Într-o zi, pe cînd eram în sat, un ţăran mi-a făcut semn să mă opresc. El auzise de mine de la pastorul baptist din Reggio di Calabria şi mi-a explicat că propriul lui pastor, Domenico Fulginiti din Gasperini, o localitate la vreo şase kilometri, dorea să mă întîlnească.

Cîteva zile mai tîrziu m-am dus la locul de întîlnire. Casa era mică şi foarte simplu mobilată, aşa cum sunt cele mai multe case ale ţăranilor din Calabria. Acolo era o masă cu cîteva scaune, o vatră, iar lîngă ea o covată de aluat şi două site pentru cernut făina de pîine. Lîngă vatră, pe perete, atîrnau oale şi tigăi. Printr-o uşă deschisă se putea vedea dormitorul. La început, pastorul nu mi-a făcut o impresie prea bună. Purta un costum foarte modest, fără cravată. Se putea vedea că era un simplu ţăran. ‚Ce fel de pastor o fi acesta?‘ mă gîndeam eu, în timp ce Domenico Fulginiti mi se prezenta.

Mă aşteptam ca în orice clipă să-şi scoată Biblia şi să-mi ţină o predică, dar în loc de aceasta m-a privit cu o mare bunătate şi a zis: „Cu siguranţă ştiţi acum tot ce trebuie să ştiţi despre Cuvîntul lui Dumnezeu. Lucrul de care aveţi acum nevoie este salvarea.

Iesus doreşte să vă salveze. El a murit pe cruce ca să vă salveze sufletul“. El a continuat să-mi spună despre „naşterea din nou“. Mi-a spus istoria cu Nicodim, care s- a dus noaptea la Iesus, şi apoi a repetat cuvintele Învăţătorului: „Tu eşti un învăţător al Israelului şi nu ştii aceste lucruri?“

‚Născut din nou, de-aş putea să mă nasc din nou‘, m-am gîndit eu. ‚Să şterg tot trecutul meu dureros, toate greşelile mele, toate concepţiile greşite, toate păcatele, toată murdăria şi gunoiul pe care le-a strîns sufletul meu, şi să încep o viaţă nouă, curată înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor: de-aş putea să mă nasc din nou!‘

O adevărată rugăciune a credinței

„Trebuie să vă naşteţi din nou“, a repetat prietenos ţăranul. Nu ştiam ce să spun, dar eram mulţumit că sunt de acord cu el în timp ce continua să-mi spună cu o mare convingere despre aceste lucruri. El vorbea cu simplitate, nu pe un ton profesoral pretenţios şi vanitos. În cuvintele lui nu era nici urmă de superioritate. După un timp s- a sculat în picioare şi mi-a zis: „Dacă nu vă deranjează, am putea să ne rugăm înainte de a merge fiecare pe drumul nostru?“ „Sigur că ne putem ruga“, i-am răspuns eu. El a îngenuncheat, şi-a ridicat mîinile spre cer şi şi-a închis ochii. Ochii mei erau larg deschişi. El a început prin a-I mulţumi lui Dumnezeu pentru ocazia pe care mi-o dădea de a auzi mesajul salvării. A continuat cerîndu-I lui Dumnezeu să-mi cureţe inima de orice păcat şi să-mi spele sufletul în sîngele preţios al lui Iesus, Fiul Său unic, care a murit pe cruce ca să plătească preţul necesar răscumpărării sufletului meu. El a continuat să vorbească un timp în felul acesta.

Şi eu îngenuncheasem, desigur, cu o oarecare şovăială, şi îi urmăream rugăciunea cu scepticism, zîmbind în sinea mea cînd se referea la păcatele mele. Ce putea el să ştie?Mă uitam în continuare la el; îşi ţinea ochii închişi, în timp ce îşi ţinea mîinile implorator spre cer. Intensitatea rugăciunii lui se vedea în întreaga sa fiinţă. Era cu adevărat o rugăciune a credinţei. Nu mai auzisem niciodată pe cineva rugîndu-se în felul acesta. Totuşi, acea rugăciune părea să fie cea adevărată, căci corespundea exact felului de rugăciune despre care îi învăţase Iesus pe oameni. El îi avertizase contra repetiţiilor mecanice şi îi încurajase să spună rugăciuni care corespundeau nevoilor momentului. Oare ce putea fi mai urgent decît salvarea sufletului meu?

Viața eternă se află în Fiul Său

Deodată, mi-am închis ochii, şi toată viaţa mi-a trecut ca un film pe dinaintea ochilor. Toate păcatele, toate viciile, toată mîndria, pofta, ipocrizia, minciunile şi multe alte lucruri. M-am văzut acoperit cu orice tip de păcat, aşa cum un lepros este acoperit cu boala lui respingătoare. Starea mea m-a îngrozit. Mă gîndeam plin de nelinişte cum puteam fi eliberat de această stare apăsătoare. În acea clipă, mi-am amintit de nişte cuvinte care fuseseră menţionate mai înainte în rugăciune: „Sîngele lui Iesus ne curăţă de orice păcat“. Atunci am înţeles ce însemna să fii cu adevărat liber. M-am abandonat în mîinile lui Iesus, Salvatorul meu, căutîndu-I ajutorul cu disperare.

„Doamne, ai milă de mine, păcătosul. Salvează-mi sufletul!“ am strigat eu.

Treceam printr-o mare criză. Pe de o parte îmi vedeam viaţa prezentă, plăcerile şi confortul pe care le oferea; îmi vedeam rudele, prietenii şi pe toţi cei ce mă respectau pentru ceea ce eram. Pe de altă parte vedeam necunoscutul, o viaţă de muncă şi de sacrificii; dar Îl vedeam şi pe Iesus cu braţele deschise, gata să mă primească la Sine, gata să-mi dea o inimă nouă, un suflet nou, o viaţă nouă, plină de graţia Sa, de iubirea Sa şi de pacea Sa. Aşa cum spune Scriptura, ştiam că „aceasta este mărturia, anume că Dumnezeu ne-a dat viaţă eternă, şi această viaţă este în Fiul Său“ (1.Ioan 5:11).

Încredere totală în Iesus

Am simţit cum pacea îmi intră în inimă. Pentru prima dată în viaţă, am simţit cu adevărat prezenţa lui Iesus. El era acolo cu noi în cameră. El mi-a acceptat pocăinţa, m-a primit la Sine şi mi-a vorbit. Vocea Lui era plăcută urechilor mele. Mi-a potolit neliniştea inimii. Întunericul mi-a dispărut din minte. Prezenţa Sa era atît de vie, încît aveam impresia că dacă întind mîna Îi pot atinge veşmîntul. El era, Domnul meu, Stăpînul meu, Iesus.

Fratele Fulginiti a observat că în mine avea loc ceva foarte important şi că Domnul îi ascultase rugăciunea. M-a îmbrăţişat şi mi-a zis: „Domnul v-a atins inima; credeţi numai în El şi nu amînaţi! Cine ştie dacă vi se va mai da vreo ocazie de a auzi invitaţia lui Iesus? Duşmanul va încerca totdeauna să vă împiedice să o luaţi pe calea salvării“. Cu ochii plini de lacrimi, am replicat: „Frate, m-am hotărît să-L servesc pe Domnul toată viaţa, chiar dacă lucrul acesta va însemna moarte“.

După convertirea şi plecarea mea din Biserica Romano-catolică am avut privilegiul să lucrez ca pastor misionar, evanghelist şi fondator şi director al „La Voce Della Speranza“ (Vocea speranţei), care este misă de la mai multe staţii de radio în Statele Unite şi în Europa. Domnul să continue să facă prin noi ceea ce a prezis prin Isaia:

„Ca să dăruiesc celor care jelesc în Sion, să le dau o diademă în locul cenuşii, uleiul bucuriei în locul doliului, haina de laudă în locul unui spirit întristat, ca să fie numiţi

‚copaci ai dreptitudinii‘, o ‚plantă a Domnului‘, pentru ca El să fie glorificat“ (Isaia 61:3).

(Traducător: Olimpiu S. Cosma)