Evanghelia grației în Iesus Cristos

Thoufic Khouri

M-am născut în Liban din părinţi romano-catolici şi am fost trecut în registrul bisericii lor. În ianuarie 1923 am fost botezat, după obiceiul Bisericii siriano-catolice, printr-o cufundare de trei ori în apă. Prin acest act am devenit „creştin“ şi membru al acelei Biserici. Când am împlinit trei ani, mama a murit şi eu am fost dus la un internat din Ierusalim, unde am rămas până la vârsta de treisprezece ani. Încă de mic mi-au plăcut altarul, preoţii şi tot ce era în legătură cu slujba preoţească.

Internatul era condus de Surorile Milei. O călugăriţă, Sora Germaine, observându-mi pietatea şi interesul pentru liturghie, a insistat să mă fac preot. (Mai târziu, i-am scris de două ori acestei călugăriţe şi i-am explicat calea salvării. După a doua scrisoare nu mi-a mai răspuns.)

Îndoielile mele din seminar

Când am împlinit treisprezece ani, a trebuit să aleg fie să studiez la colegiu, fie să mă înscriu într-un seminar de preoţi. Am ales un seminar de rit sirian. Seminariştii sunt examinaţi cu mare grijă şi mulţi sunt înlăturaţi, rămânând doar puţini. Aceştia, desigur, nu sunt perfecţi. Eu nu mă simţeam vrednic de preoţie şi l-am rugat de mai multe ori pe stareţ să-mi dea voie să plec. Răs-punsul a fost mereu acelaşi: „Tu eşti chemat de Dumnezeu; dacă nu este aşa, atunci, când vom înţelege lucrul acesta, te vom lăsa să pleci“. Aceasta a continuat mai mult timp. Ultima dată când m-am dus la stareţ cu această problemă era tocmai înainte de ordinarea mea ca subdiacon. Simţeam dificultăţile pe care avea să le aducă cu sine preoţia, mai ales celibatul. Dacă eram ordinat de data aceasta, atunci automat va trebui să mă confrunt toată viaţa cu obligativitatea celibatului.

Am fost ordinat ca subdiacon şi apoi ca diacon. Mă simţeam tot nevrednic să fac slujba la altar. I-am rugat pe superiorii mei să mă lase să rămân toată viaţa diacon, dar ei nu mi-au ascultat rugăminţile şi, în cele din urmă, m-au forţat să fiu ordinat ca preot. După aceea am luat numele de Vincenţiu, după patronul meu, Sf. Vincenţiu de Paul.

O bucățică de hârtie pe inima mea

Îndoielile au continuat şi după ordinarea ca preot. Superiorii mei numeau aceste îndoieli „virtute îngerească“. Mai erau dificultăţi şi pe plan intelectual. Le avusesem şi mai înainte, când studiasem filozofia şi mai ales teologia. Nu puteam accepta anumite lucruri decât cu mare greutate. Doream să înţeleg toate dogmele, dar mă întrebam cum au apărut şi de ce erau aşa de importante. Nu puteam rămâne în nesiguranţă privind aşa ceva. Odată, superiorul meu mi-a zis: „Dacă ai greutăţi în privinţa credinţei, nu dispera: imită-ţi patronul, pe St. Vincenţiu de Paul. El a scris Crezul pe o bucăţică de hârtie pe care a făcut-o sul. De fiecare dată când era atacat de îndoieli, el săruta hârtia şi o apăsa de inimă, spunând: Doamne, nu înţeleg, dar tot cred“. I-am urmat sfatul şi am avut o scurtă perioadă de pace. Totuşi, aceasta n-a fost destul de puter-nică pentru a mă stabiliza complet în convingerile mele.

Diplomația ca mijloc contra dictaturii

Pe scurt, aveam dificultăţi de ordin disciplinar, intelectual şi etic. Mai întâi, nu puteam suporta o supunere totală a voinţei mele în faţa superiorilor. Episcopul putea face cu noi ce voia. Rezultatul a fost că mulţi au căutat alte mijloa-ce pentru a-şi face voia.

Aşa se întâmpla în mod special la repartiţie. Dacă aveai puţintică şiretenie şi iscusinţă diplomatică, puteai să împiedici o repartiţie într-un loc unde nu voiai să ajungi sau s-o schimbi cu un loc mai bun. De exemplu, eu trebuia să devin preot într-un sătuc aşezat departe în deşert, dar am manipulat în aşa fel lucrurile, încât numirea a fost anulată, şi în loc de aceasta am fost numit lector într-un seminar.

Sfatul unui franciscan de la Ghetsemane

Această numire a adus după sine propriile ei dificultăţi. Trebuia acum să-mi dau toată osteneala ca să fiu un model pentru studenţii mei. Trebuia să ţin dimineaţa liturghia, în alternanţă cu un alt preot. Noi eram singurii preoţi-lectori din seminar care ţineau de ritul sirian. Ceilalţi erau benedictini.

Dorul meu după o viaţă perfectă a devenit tot mai puternic, şi eu am căutat să obţin putere pentru aceasta din sacramente. Dar ele nu mi-au dat-o. Dezamăgirea a declanşat în mine o criză. Am început să mă îndoiesc de valoarea şi adevărul sacramentelor. Din clipa aceea am început să cochetez cu gândul renunţării la preoţie, nu că doream să plec din Biserica Romano-catolică, ci doream să fiu scăpat de povara îndatoririlor mele de preot. Mă simţeam total nevrednic de acest mod sfânt de viaţă. Am vorbit cu duhovnicul meu, un franciscan bătrân care trăia în mănăstirea din Ghetsemane. El mi-a zis foarte simplu: „Dragul meu tânăr, chiar şi cei mai mari sfinţi s-au luptat cu ispite împotriva convingerilor lor. Acesta nu este un motiv serios ca să renunţi. Du-te în pace. Satan este cel care nu vrea să faci ceea ce trebuie“.

Preot în Beirut

După cinci ani am fost numit preot de rit sirian într-o parohie din Beirut. Acolo am ajuns în contact mai apropiat cu oamenii şi cu mizeria lor. Am reuşit să cunosc suferinţa celor săraci şi să-i iubesc, dar încă n-am găsit pace pentru sufletul meu, nici pace şi armonie cu colegul meu, alt preot.

Acest preot era un ticălos bătrân şi lacom de bani. El conducea o şcoală şi reţinea din donaţii cât putea mai mult pentru sine. Lucrul acesta era posibil din cauză că şcolile libaneze nu sunt sub controlul guvernului, ci sunt admi-nistrate privat. Deşi nu aveam nimic de-a face cu el, nu mă lăsa totuşi în pa-ce, ci se plângea continuu episcopului în legătură cu mine. Episcopul mă iubea, şi eu pe el, căci mă ordinase ca preot. Cu timpul am căpătat o mare aversiune pentru colegul meu preot şi pentru alţii ca el. Cu toate acestea, încă nu aveam un motiv să spun adio Bisericii. Nu îndrăzneam.

Sufletul nu poate fi săturat cu bani

În ciuda conflictelor mele de ordin etic îndeplineam sacramentele, fapt care a generat la rândul lui noi tensiuni. Pentru a celebra liturghia, un preot trebuie să aibă o conştiinţă suficient de curată, şi el obţine această puritate prin spovedanie. De multe ori am avut ocazia să mă spovedesc înaintea liturghiei, dar nu totdeauna am făcut astfel. Trebuia apoi să mă liniştesc cu o penitenţă prin care exprimam intenţia fermă de a-mi mărturisi păcatul cu primul prilej. Îmi era încă foarte greu să mă acomodez cu acest act psihologic al penitenţei, căci trebuia să fac aşa din iubire pentru un Dumnezeu perfect.

De multe ori trebuia să mă liniştesc cu acest act de penitenţă înainte de a ţine liturghia. Aveam adesea sentimentul că deşi îmi făceam doar datoria, celebram o liturghie blasfematoare. Obligaţia de a servi ca preot în această stare mă împovăra tot mai mult. În cele din urmă m-am dus la nunţiul papal cu cererea de a fi eliberat din funcţiile mele preoţeşti.

Din nou am fost dezamăgit. Nunţiul a fost de părere că era numai o depresie, o stare psihologică trecătoare. El mi-a dat nişte bani, cam 35 de dolari, ca să mă învioreze. Dar nu în felul acesta mă putea ajuta. Punga mea de bani era tot mai plină, dar sufletul mi-era tot mai gol.

Iubire pentru o asemenea Biserică dură?

Eram obosit de toate îndatoririle mele preoţeşti şi voiam să plec oficial, fără ranchiună, supărare, discuţii sau dificultăţi cu Biserica mea. Nu voiam să produc greutăţi prin plecarea mea; dar Biserica nu mi-a permis să plec în linişte. Am început să mă simt ca un sclav în acest sistem teribil. Cum mai căuta Biserica Romano-catolică să-mi tiranizeze întreaga viaţă! Doream să fiu un simplu laic în Biserică. Totuşi, am început să-mi dau seama că lucrul acesta nu se putea întâmpla niciodată. Nu puteam scăpa de presiunea ierarhiei. Cum putusem oare să iubesc o asemenea Biserică aşa de dură cu mine?

Mă gândeam să spun adio preoţiei cu orice preţ, dar nu îndrăzneam. Mi-era teamă, din cauza convingerilor mele religioase. De exemplu, credeam că numai Biserica Romei deţinea salvarea şi că în afara ei nu exista salvare. Desigur, mi-era teamă de pierzare eternă dacă aş fi murit atunci, totuşi continuam să cred că în interiorul Bisericii salvarea mea era asigurată.

Un preot care s‐a otrăvit

Cam prin această perioadă, un preot şi-a luat viaţa prin otrăvire. El fusese un preot rău care făcuse tot felul de lucruri ruşinoase. Era pătimaş la jocurile de noroc. Uneori câştiga, alteori pierdea. În final s-a sinucis. Am început să mă gândesc să-i urmez exemplul. Înainte de a-mi lua viaţa mă voi încredinţa îndurării lui Dumnezeu şi Îi voi cere să producă în mine o atitudine de po-căinţă perfectă. Mi-era teamă de gândul acesta. Eram neajutorat şi deprimat.

Imaginea înspăimântătoare a unui preot apostat

În ciuda stării groaznice în care mă aflam, nu îndrăzneam s-o rup cu Bi-serica romano- catolică, căci atunci aş fi devenit un preot apostat. De multe ori ne fusese zugrăvită imaginea teribilă a preotului trădător, dar ni se spusese numai despre preoţii aceia care fuseseră răspopiţi şi care ieşiseră din Biserică. Eu nu ştiam că existau mulţi alţi preoţi care părăsiseră Biserica pentru că-i chemase iubirea lui Iesus Cristos. A părăsi Biserica

Romano-catolică însemna pentru mine să urmez aceeaşi cale ca Renan sau ca foştii preoţi De Lammenais şi Loisy. Asemenea preoţi ne erau zugrăviţi ca exemple monstruoase de mândrie sau ca sclavi ai unor instincte animalice. Nu, nu voiam să devin vreodată ca unul dintre ei.

Alte gânduri de sinucidere

Dar eu mă găseam într-o stare lăuntrică acută şi aveam nevoie urgentă de ajutor. Într-o zi m-am dus la biserica parohiei mele, am dat cu pumnul în altar şi am implorat:

„Doamne, dacă cu adevărat eşti acum aici, ajută-mă, Te rog“. Dar n-am primit niciun ajutor, ba dimpotrivă. Am realizat brusc că făcusem un nou păcat împotriva credinţei mele din cauză că spusesem: „Dacă cu adevărat eşti acum aici…“ Exprimasem astfel îndoieli în legătură cu dogma Prezenţei Reale şi a transsubstanţierii lui Cristos în hostie, deci pusesem la îndoială faptul că Cristos era cu adevărat prezent în hostie. Dar cine se îndoieşte cu voia de o dogmă romano-catolică comite un păcat de moarte. M- am întors disperat în camera mea şi m-am gândit din nou să-mi pun capăt vieţii şi să mă arunc în eternitate. Dar n-am îndrăznit s-o fac.

Deodată, a trebuitsă mă rog

Deodată, am simţit o dorinţă puternică să mă rog, dar nu rugăciuni din breviarul meu sirian. Doream să vin înaintea lui Dumnezeu într-o rugăciune personală din adâncul inimii mele. Am îngenuncheat şi m-am rugat: „Doamne, nu vreau să fiu un apostat, şi totuşi tare mi-e teamă că-mi voi pierde toată credinţa. De aceea, Te rog să mă laşi să mor acum în timp ce am încă credinţă în Tine, în Fiul Tău Iesus Cristos şi în Spiritul Tău Sfânt, în sfânta Ta Biserică şi în tot ce mă învaţă ea“.

Iesus îmi vorbeşte prin Biblie

Foarte curând după aceasta, am avut impulsul să-mi deschid Noul Testament. Aveam mai multe versiuni în arabă, aramaică, latină şi franceză, dar nu-l citisem niciodată cu atenţie şi meditativ, adică nu-i cuprinsesem conţinutul cu o inimă flămândă. Nu aveam respect pentru Cuvântul lui Dumnezeu, pentru Cartea Domnului, Biblia. Nu avusesem niciodată timp sau înclinaţie pentru ea, pentru că nu aşteptasem din partea ei niciun ajutor pentru sufletul meu. Când am deschis în acea zi Biblia, ochii mi-au căzut pe Matei 11:28: „Veniţi la Mine, voi toţi care vă trudiţi şi sunteţi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă“.

Din punct de vedere omenesc era pură întâmplare, dar Dumnezeu, care are totul în mâna Sa şi conduce totul, pregătise acest text pentru mine. N-am citit aceste cuvinte pentru prima dată. Le citisem de multe ori din cartea de rugă-ciune şi în timpul liturghiei, dar ele nu însemnau nimic pentru mine. În ziua aceea, aceste cuvinte au fost un mesaj personal de la Iesus pentru mine. Apoi m-am rugat a doua oară şi am spus:

„Doamne, Te cred pe cuvânt. Tu eşti Cel care mă chemi. Iată-mă. Ai promis să-mi iei poverile. Ei bine, iată-mi poverile. Ia-le de la mine şi dă-mi odihnă“. Am aflat o anume uşurare, dar încă nu-L cunoscusem în clipa aceea pe Iesus ca pe Salvatorul meu personal.

Un plan nebunesc

Trebuia să mă întorc la rutina mea de preot. Oamenii din parohie îmi cereau atenţia, şi viaţa mea tristă şi plictisită a continuat. Într-o zi, mi-am adus aminte că prima dată în care primisem o uşurare fusese prin Biblie. De ce să nu mă duc la Casa Bibliei din Beirut ca să mă interesez de o carte în care să fie comparate religiile? Când mă gândesc la aceasta îmi vine să zâmbesc că am putut fi atât de naiv. Căutam o carte cu mai multe religii, astfel încât să-mi pot alege una care să mi se potrivească.

Spun lucrul acesta ca să arăt cât de departe poate rătăci de la adevăr un preot romano- catolic. Nu cunoscusem niciodată o religie vie, personală. Eu eram în căutarea a ceva dificil. Voiam să aleg între islamism, budism, confucianism, hinduism, ortodoxism şi protestantism. Pentru mine, toate aveau aceeaşi valoare. Doream să aleg dintre acestea, dar era limpede că voiam să fac doar o alegere la nivel intelectual.

Când am intrat în Casa Bibliei din Beirut în veşmintele mele preoţeşti, eram conştient că vizitam nişte „eretici“. Am sunat la uşă şi am cerut o carte despre religii. Am fost întâmpinat prietenos. Ei au vorbit cu mine, m-au ajutat şi, mai presus de orice, s-au rugat cu mine. Era pentru prima dată că mă rugam cu nişte protestanţi. N-au vorbit despre alte religii sau despre o Biserică, ci numai despre Iesus Cristos. Îi mulţumesc Domnului că i-a inspirat să vor-bească despre Fiul Său. Am ascultat cu bucurie. Mi-au dat o broşură intitulată „Pe o cale sigură“. Era tipărită în Elveţia şi conţinea câteva texte biblice cu ilustraţii şi referinţe.

Salvare numai în Cristos

Am luat în camera mea această broşură simplă şi am citit câte puţin din ea în fiecare zi. Astfel am început să înţeleg mesajul evangheliei. Am ajuns la o decizie care fusese pregătită cu mult timp înainte prin călăuzirea lui Dum-ne-zeu. Inima mi-a fost pregătită prin citirea şi meditarea la această broşură şi la Cuvântul lui Dumnezeu. Am îngenuncheat şi mi-am pus încrederea numai în Iesus. Prin graţia divină, totul din mine era deschis pentru a-L primi. Mi-am închis ochii şi am deschis doar ochii inimii în credinţă şi iubire, şi I-am spus Domnului: „Doamne, numai Tu eşti Salvatorul; Numele Tău înseamnă Salvator. Te primesc ca Salvator al meu, şi din acest moment nu voi mai clădi pe nimic altceva, decât numai pe Tine. De acum îmi voi căuta salvarea numai în Tine“.

Aşa s-a întâmplat minunea de care aveam atâta nevoie: o naştere spirituală. Am devenit o creaţie nouă, un copil al lui Dumnezeu. În exterior eram tot romano-catolic. Încă purtam haine preoţeşti. Cărţile din camera mea erau toate romano-catolice.

Totuşi, în forul meu interior nu mai eram romano-catolic. În interior, devenisem creştin. De asemenea, gândirea mea era încă tot romano-catolică, căci e greu să înlături atâţia ani de învăţătură pseudo-biblică, scolastică. În spiritul meu, Spiritul lui Dumnezeu îmi adeverea că devenisem un copil al lui Dumnezeu. „Căci voi n-aţi primit spiritul de sclavie ca să vă temeţi din nou, ci aţi primit Spiritul de adopţie, prin care strigăm: Abba, Tată. Spiritul Însuşi depune mărturie împreună cu spiritul nostru că suntem copiii lui Dumnezeu“ (Romani 8:15-l6).

Plecarea mea

Când i-am spus episcopului despre dorinţa mea de a ieşi din Biserica ro-mano-catolică, mi-a spus că „ideile mele stranii“ erau „sminteli protestante“. El dorea să stau de vorbă cu un preot iezuit, care m-a întrebat dacă m-am rugat sfântului Vincenţiu de Paul şi Sfintei Fecioare. Când i-am spus că m-am rugat numai lui Dumnezeu în Numele lui Iesus Cristos, mi-a zis: „Este foarte limpede şi pentru mine că eşti protestant. Nu mai pot vorbi cu tine, îmi pare rău“. Când episcopul a auzit lucrul acesta, a spus: „Îţi voi da două săptămâni de gândire“. Eu i-am declarat că nu voi mai ţine niciodată vreo liturghie, nu voi mai asculta nicio spovedanie şi nu mă voi mai ruga vreunui sfânt. El mi-a spus: „Atunci fă ce este necesar, ca să nu fim obligaţi să luăm noi măsu-rile cele mai drastice“. Ştiam ce însemna aceasta. Mi-am făcut bagajul şi am plecat, înainte ca să sune la Poliţie pentru a mă evacua cu forţa din prezbiteriu.

„Blestemat să fie preotul Khouri!“

Mi-am părăsit Biserica, dar am făcut-o cu o pace deplină în inimă. Nu puteam părăsi Biserica Romano-catolică cât timp eram romano-catolic. Era nevoie să-L întâlnesc pe Iesus, faţă în faţă, pentru a putea face acest pas. Mai înainte mă temusem prea tare s-o rup cu Biserica mea şi să devin un apostat, un excomunicat, un eretic.

În faţa ochilor interiori îmi văzusem deja numele pe lista persoanelor ex-comunicate care era agăţată în partea din spate a bisericilor din Beirut şi în întreaga lume siriano- catolică, din cauză că aşa se procedează în partea aceasta a lumii. Orice om aflat sub afurisenia sau anatema Bisericii este păstrat pe o listă ţinută cel puţin un an pe acest afişier al ruşinii. Îi auzeam deja pe oameni spunând: „Preotul Vincent Khouri a devenit eretic. Este blestemat. Să fie anatema, afurisit!“

Dintotdeauna avusesem această imagine înfiorătoare în faţa ochilor şi de aceea nu îndrăznisem niciodată să părăsesc Biserica. Dar aceste temeri au dispărut complet când am ajuns să-L cunosc pe Cristos ca pe Salvatorul meu personal. Mai înainte mă rugasem lui Iesus, dar niciodată lui Iesus al meu, Salvatorul meu. De multe ori, oamenii se rugau lui Dumnezeu în Numele lui Iesus Cristos, dar fără să-L cunoască pe Iesus ca pe propriul lor Salvator. „Dacă deci aţi înviat cu Cristos, căutaţi lucrurile de sus, unde Cristos şade la dreapta lui Dumnezeu. Urmăriţi ceea ce este sus, nu ceea ce e pe pământ. Căci voi aţi murit, şi viaţa voastră este ascunsă cu Cristos în Dumnezeu“ (Coloseni 3:1-3).

Chemare la mărturie

Nu pot încheia această mărturie fără să subliniez lucrul acesta: Sunt foarte sigur că Dumnezeu a dat fiecăruia o chemare să devină martor pentru Iesus Cristos. Timpul de pregătire poate fi lung, dar Dumnezeu te-a eliberat ca să-ţi aduci aportul la eliberarea altora. Fii totdeauna conştient de această chemare. Dar şi aici este valabil următorul lucru: putem îndeplini misiunea de a spune mai departe şi altora despre adevărata bucurie doar atunci când noi înşine posedăm această bucurie. Bucuria se găseşte numai în Iesus Cristos. Orice fiinţă umană poate trăi această bucurie dacă este călăuzită de Spiritul lui Dumnezeu şi crede în Cuvântul scris şi în Cuvântul devenit carne.

Mă rog ca această bucurie în Iesus Cristos să devină a ta pe deplin. Pretutindeni în lume, fraţii şi surorile mele, copiii răscumpăraţi ai lui Dumnezeu, se roagă pentru voi preoţii. Vă spun aceasta ca să vă încurajez pentru timpul când vin ore întunecate şi gânduri depresive.

Ce minunat e să ştim că putem fi preoţi adevăraţi, preoţi regali înaintea lui Dumnezeu! Nu preoţi levitici, oftând sub un sistem bisericesc special, ci acum suntem preoţi prin ungerea de către Spiritul Sfânt a sufletelor noastre: „Dar voi sunteţi o generaţie aleasă, o preoţie regală, o naţiune sfântă, un popor deosebit, ca să vestiţi virtuţile Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată“ (1.Petru 2:9).

Curând, Thoufic Khouri va împlini 80 de ani, şi el are mereu dorința de a‐i influența pe cei aflați cu sinceritate şi devotament în funcția de preoți romano‐catolici. El s‐a născut în Liban, şi mărturia lui este deosebit de interesantă atât pentru catolici şi ortodocşi, cât şi pentru budişti, musulmani şi hinduşi.

(Traducător: Olimpiu S. Cosma)