O Biblie catolică zguduie un preot bătrîn

Marturia fostului preot romano‐catolic

Benigno Zuniga

„De aceea: Dacă este cineva în Cristos, e o creaţie nouă; cele vechi au trecut, iată, totul s-a făcut nou!“ (2.Corinteni 5:17).

M-am născut şi am crescut într-o fermă din West Limerick, în Irlanda. Din copilărie mi-au rămas amintiri frumoase. Fiind cel mai mic dintre cei şapte copii (trei fete şi patru băieţi), duminica după liturghie aveam de vizitat sau de primit în vizită o mulţime de rude.

Nimeni nu lipsea vreodată duminica de la liturghie în acele zile în Irlanda decît dacă era grav bolnav. A nu merge la liturghie echivala cu un păcat mortal ce merita iadul dacă cineva murea fără să se fi spovedit de acest păcat şi fără să fi fost iertat de un preot. Preoţii erau respectaţi, chiar idolatrizaţi. Am hotărît să mă fac şi eu preot.

Îmi aduc încă aminte cum mă sculam în fiecare dimineaţă din pat şi mă puneam pe genunchi ca să-mi spun rugăciunile de dimineaţă. Începeam cu rugăciunea de dimineaţă pe care mă învăţase mama, apoi Tatăl Nostru şi Ave Maria. Încă şi azi ştiu începutul acestei rugăciuni de dimineaţă: „O, Iesus, prin inima preacurată a Mariei“, care însemna pentru mine că trebuia să trec pe la Maria înainte de a ajunge la Iesus. Tot viu în minte am şi faptul că îngenuncheam în bucătărie în fiecare seară ca să-mi spun mătăniile împreună cu familia. Dar cu mult mai lungi decît mătăniile mi se păreau rugăciunile suplimentare. Ne rugam de trei ori pe zi o Ave Maria pentru fiecare vecin care avea probleme, la fel şi pentru fiecare rudă decedată.

Am devenit preot

Am înaintat o cerere la colegiul St. Patrick, un seminar misionar din Thurles, comitatul Tipperary. Am fost acceptat şi astfel mi-am început cei şase ani de studii pentru a deveni preot. Dintre aceştia, doi ani se făcea filozofie şi patru ani teologie dogmatică şi teologie morală, plus lege canonică şi alte subiecte. Nu se studia cu adevărat Cuvîntul lui Dumnezeu, ci ni se comunicau doar nişte cunoştinţe academice superficiale despre Biblie, care nu aveau impact asupra vieţii noastre. Ce păcat că nimeni nu mi-a dat sfatul să studiez Cuvîntul lui Dumnezeu în aceşti şase ani lungi! Cu toate acestea, dacă n-aş fi fost născut din nou, probabil că nu m-ar fi interesat niciodată aşa ceva. În plus, oricum n-aş fi înţeles Biblia, căci ochii mei lăuntrici încă nu erau deschişi pentru Cuvîntul lui Dumnezeu.

Mult aşteptata zi a hirotonisirii a venit în cele din urmă în 15 iunie 1953. A fost o zi memorabilă cu o mare recepţie pentru familie şi prieteni. Sărbătoarea a continuat şi ziua următoare, ziua primei mele liturghii, cînd cei mai mulţi enoriaşi au venit să primească prima binecuvîntare a tînărului preot.

Călătorie în America

După o vacanţă de trei luni în patrie am plecat cu vaporul la New York împreună cu alţi cîţiva preoţi recent hirotonisiţi care fuseseră repartizaţi în diferite parohii din Statele Unite. Prima mea parohie a fost la catedrala din Sacramento, California, chiar lîngă capitoliu [reşedinţa organelor de conducere şi a adunărilor legislative din capitala unui stat american – n.tr.]. Mi-am început îndatoririle preoţeşti cu mult zel şi angajament; eram hotărît să-mi fac treaba cît mai bine posibil şi să fiu cel mai bun preot dintre toţi. Mi s-a repartizat o cameră la etajul al treilea al casei parohiale, pe care tocmai o evacuase un bărbat care avea o problemă obişnuită printre preoţii romano-catolici, şi anume alcoolismul. Am fost nevoit să fac mai multe drumuri la containerul de gunoi ca să scap de toate sticlele goale pe care le-am găsit prin sertare şi în dulapurile din perete. Eram foarte supărat, deoarece pe vremea aceea protestam vehement contra oricărui consum de alcool şi făceam parte dintr-o organizaţie irlandeză numită „The Pioneer Total Abstinence Association“. (Ca semn de recunoaştere purtam o agrafă mică şi roşie în formă de inimă. Cînd irlandezii vedeau pe cineva purtînd un asemenea simbol, nu-i ofereau băuturi alcoolice.)

Umilință în confesional

Îmi amintesc că pe cînd eram la catedrală petreceam ore îndelungi în confesional, nevrînd să ies de acolo în timp ce oamenii stăteau la rînd ca să intre. Totuşi, ceilalţi preoţi ieşeau din „cabină“ cînd timpul alocat se termina. Rezultatul era că ajungeam tîrziu la masă şi eram luat în rîs de ceilalţi că voiam să-i servesc pe acei întîrziaţi la spovedanie, care erau mai ales de origine hispanică. Dumnezeu mi-a dat o dragoste deosebită pentru aceşti oameni umili şi fără pretenţii, care la rîndul lor îşi arătau iubirea pentru părintele lor prin aceea că îngenuncheau şi îmi sărutau mîna. Această experienţă m-a mişcat şi m-a umilit totodată.

De la catedrală am fost repartizat la o altă parohie din suburbii care era deservită de un personal irlandez şi care avea nevoie de întărire. Noul meu preot de parohie – în Statele Unite îi numeam „pastor“ – era un bărbat pe jumătate invalid cu trei asistenţi, dar am descoperit curînd că adevăratul pastor activ era sora Monsignorului, care era gospodina casei. Ea era cea care îi primea pe toţi vizitatorii, prelua toate apelurile telefonice şi îi îndruma spre fratele ei, fie că dorea, fie că nu. Nimeni nu avea voie să calce în bucătărie şi în sufragerie decît cel invitat de ea la masă. Odată l-a izgonit din

„bucătăria ei“ şi pe unul dintre preoţii asistenţi cu un cuţit lung în mînă, acesta scăpînd fără rănire doar luînd în mînă un scaun. În timpul celor cinci ani în care am rămas acolo, sănătatea bătrînului pastor s-a deteriorat tot mai mult. Aşa s-a făcut că responsabilităţile mele în conducerea parohiei au crescut şi că, să nu-ţi vină să crezi, gospodina a început să mă aprecieze, şi astfel am dus-o bine împreună cît am stat acolo.

Păcatul unei activități prea intense

N-a durat mult pînă m-am antrenat în vîrtejul a ceea ce numesc eu păcatul activităţii, care a făcut ca viaţa mea spirituală să aibă de suferit. Petreceam încă timp în rugăciune înainte şi după liturghie şi citeam zilnic breviarul (rugăciunile oficiale pentru cler). În ziua de sîmbătă îmi pregăteam predicile pe baza schiţei furnizate de dioceză. Îmi plăcea să predic, căci fusesem învăţat să fac să vibreze emoţiile sufletului. Totuşi, nimeni nu mă învăţase cum să dau hrană spiritului oamenilor. Îi făceam pe oameni să se simtă bine şi, văzut din această perspectivă, eram considerat plin de succes.

„Eşti salvat?“

Pe cînd activam deja ca preot de vreo cinci ani, Dumnezeu mi-a vorbit printr-un copil mic, dar n-am dat atenţie la ce-mi spunea el în timp ce stăteam în faţa bisericii. Cred că aşteptam să sosească cei ce participau la o înmormîntare şi purtam pe mine veşmintele care erau prevăzute pentru ţinerea liturghiei de înmormîntare. În jurul meu nu se afla nimeni în afară de băieţelul acela negru de vreo trei-patru ani. El a venit la mine şi m-a măsurat de sus pînă jos cu ochii lui mari. În final a întrebat: „Cine eşti? Eşti un predicator?“ După ce m-a măsurat încă o dată de sus pînă jos, m-a privit drept în ochi şi a zis: „Eşti salvat?“ Nu-mi amintesc ce anume am răspuns sau care a fost reacţia mea, poate că una de milă sau de dispreţ. Băieţelul acela îmi pusese cea mai importantă întrebare din viaţă, şi eu habar nu aveam la ce se referea! Este evident că el ştia ce înseamnă a fi salvat, şi Dumnezeu îl folosea ca să-mi atragă atenţia, dar din păcate în zadar. Dacă aş fi ştiut atunci ceea ce am descoperit după doisprezece ani, atunci ar fi trebuit să recunosc cinstit în faţa băieţaşului că nu eram salvat. De abia la vîrsta de 45 de ani am ştiut ce-a vrut să spună băieţaşul, de abia atunci am ştiut ce înseamnă să fii salvat, să fii un creştin născut din nou.

Rolul unui preot

Cerusem să fiu mutat şi am ajuns într-o comunitate de fermieri. Curînd după aceea, în august 1986, în parohia noastră au venit două călugăriţe, sora Yvonne şi sora N. Din clipa în care ne-am întîlnit ne-am înţeles aşa de bine, sora Yvonne şi cu mine, de parcă am fi fost prieteni de mult timp. Relaţia noastră era la un nivel pur profesional.

Amîndoi ne bucuram să conversăm şi să schimbăm gînduri pe diferite teme.

Într-o zi, în mijlocul unei discuţii despre o carte, am întrebat-o pe sora Yvonne: „Soră, cum mă vedeţi funcţionînd ca preot? Vă rog să-mi spuneţi foarte sincer ce credeţi despre mine“. Răspunsul pe care mi l-a dat la această întrebare m-a zguduit. Ea a spus:

„Părinte, vă văd făcînd tot ce trebuie, vă aud spunînd de la amvon tot ce trebuie, vă văd împlinindu-vă bine ‚rolul‘ de preot“. Cu alte cuvinte, ea mă vedea ca un personaj care îşi juca rolul de preot. Deşi ea nu şi-a dat seama de efectul complet al cuvintelor ei, acestea aveau să fie punctul meu de cotitură în viaţă. Cuvintele ei au trezit în mine imaginea unei vieţi trăită ca un joc pe scenă, aşa cum spusese deja Shakespeare:

„Toată lumea este o scenă“. Dar eu nu mai voiam să joc rolul unui preot pe scena vieţii, ci doream să ies de pe scenă cît mai repede posibil.Aşa au început luni lungi de chin.

Sora Yvonne

În decembrie 1968, sora Yvonne şi-a dat demisia din organizaţia „Sisters of the Holy Family“. Ea s-a oferit să rămînă pînă expira contractul ei pe un an şi a fost repartizată în altă parte. Eu eram foarte supărat la gîndul că nu se va mai întoarce la parohia mea şi în final a trebuit să recunosc faţă de Dumnezeu şi faţă de mine însumi că mă îndrăgostisem de ea. Este evident că Yvonne nu dorea acel fel de relaţie din cauza marelui ei respect faţă de chemarea mea ca preot. Ea n-a vrut să fie responsabilă de plecarea mea din preoţie.

Ies din preoție

Perioada următoare a fost marcată de multe lupte chinuitoare. Am strigat la Dumnezeu să-mi arate ce vrea să facă cu viaţa mea. Am invitat pe cel mai bun vorbitor pe care îl cunoaşteam să ţină nişte predici în încercarea de a aduce o trezire spirituală pentru mine şi enoriaşii mei, totuşi mesajele lui au fost fără viaţă şi fără o dragoste arzătoare pentru Dumnezeu. Ele aveau, aşa cum se exprimă Paul în 2.Timotei 3:5, aparenţa exterioară a unei temeri de Dumnezeu, totuşi nu aveau putere. Hotărîrea mea era luată: trebuia să ies din preoţie.

I-am scris lui Yvonne ca să-i spun despre decizia mea finală, irevocabilă. Am luat cina împreună şi am convins-o că plecarea mea din preoţie era independentă de modul în care se dezvolta sau nu relaţia noastră. Ea mi-a spus că trebuie să aflu care e voia lui Dumnezeu. Am scris episcopului şi i-am spus despre decizia mea, rugîndu-l să ceară de la Roma o dispensă pentru mine, astfel încît să ne putem căsători în Biserica Romano-catolică.

După ce am găsit un alt preot care putea conduce parohia în următoarele două luni, mi- am împachetat puţinele lucruri pe care le aveam, le-am pus în maşina parohiei şi am plecat din oraş. M-am oprit la locuinţa episcopului diocezei mele. Voiam să-l asigur că îi voi înapoia maşina parohiei. El mi-a cerut cartea de identitate a autovehiculului, a scris ceva în ea, mi-a dat-o înapoi şi mi-a zis: „Vincent, să te bucuri de maşină, acum este a ta. Dar curînd o să ai nevoie de cauciucuri noi“. Nu voi uita niciodată acest gest de mare bunăvoinţă.

Căsnicia noastră

Cînd am ajuns în Oakland, Yvonne s-a dus la mama ei şi mi-a lăsat mie locuinţa de la lacul Merritt. Era un loc minunat, unde m-am refăcut sufleteşte şi trupeşte după trauma aceea îngrozitoare care urmase după decizia mea de a părăsi preoţia.

După ce am obţinut dispensa de la Roma, Yvonne şi cu mine ne-am căsătorit cu binecuvîntarea Bisericii Romano-catolice şi ne-am stabilit în oraşul Colusa. Datorită intermedierii unui alt fost preot, am găsit acolo un loc de muncă la departamentul de probă dinAlameda, iar Yvonne a devenit în parohia noastră directoarea organizaţiei

„Confraternity of Christian Doctrine“. Aş vrea să reamintesc cititorului faptul că eram romano-catolici devotaţi şi nu aveam altceva în gînd decît să rămînem aşa. Totuşi, de fiecare dată cînd ne întorceam acasă după liturghie, ne simţeam seci, flămînzi şi însetaţi după prezenţa lui Dumnezeu, după o hrană spirituală pe care s-o mesteci şi s-o digeri, dar părea să nu existe nicăieri aşa ceva. Dumnezeu ne dăduse locuri de muncă, un cămin frumos şi în plus şi o fiică minunată, Kelly Ann. Eram fericiţi şi plini de recunoştinţă faţă de Dumnezeu pentru toată bunătatea Sa faţă de noi, dar căutam o relaţie mai profundă şi mai plină de sens cu El.

Ne naştem din nou

Într-o zi am primit o carte care conţinea relatarea vieţii unui preot care fusese născut din nou de Spiritul Sfînt. Aşa ceva era complet nou pentru mine. Cartea era o mărturie a vieţii lui şi a întîlnirii lui cu Dumnezeu. Nu la mult timp după ce am citit această cărticică, Yvonne şi cu mine am fost invitaţi la o întrunire în care o fostă călugăriţă a depus mărturie despre puterea lui Dumnezeu care duce la salvare şi a spus cum s-a născut din nou.Am simţit că Domnul mi-a atins inima şi că îmi vorbea. Cînd la final s- a dat posibilitatea celor prezenţi să vină în faţă, Yvonne şi cu mine am fost primii care să mergem în faţă. Ne-am rugat ca Iesus Cristos să fie Domnul fiecărui domeniu din viaţa noastră, şi imediat am început să simţim o schimbare. Acesta era momentul în care Dumnezeu m-a născut din nou şi eu am primit siguranţa salvării mele. De atunci, viaţa noastră de rugăciune a avut o altă semnificaţie şi realitate. Biblia, Cuvîntul lui Dumnezeu, a început să devină vie şi inteligibilă cînd am început s-o citim şi s-o studiem.

Salvați nu prin fapte, ci prin grație

Ne-am alăturat unei grupe de studiu biblic şi ne-am cufundat tot mai adînc în Cuvîntul lui Dumnezeu.Am descoperit în felul acesta că multe dintre lucrurile pe care le-am învăţat ca şi romano-catolici nu corespundeau cu Cuvîntul lui Dumnezeu. În esenţă, Biserica Romano-catolică afirmă o evanghelie a faptelor (adică o salvare prin eforturile omului de a duce o viaţă bună şi de a plăti pentru păcate, ca şi cum Iesus Cristos n-ar fi plătit pentru ele toate cu sîngele Său vărsat pe crucea de la Golgota).

Efeseni 2:8-9 arată foarte limpede că salvarea este un cadou gratuit al lui Dumnezeu, primit prin credinţă: „Căci din graţie aţi fost salvaţi, prin credinţă, şi aceasta nu din voi – căci este darul lui Dumnezeu; nu din fapte, ca să nu se laude nimeni“ (Efeseni 2:8-9).

Numai Iesus este Salvatorul

Am ajuns să vedem nevoia ca romano-catolicii să se separe de învăţăturile greşite ale romano-catolicismului, aşa cum am făcut noi înşine. În timp ce căutam să-L servim, Domnul Iesus ne-a binecuvîntat cu adevărat viaţa. Niciodată nu fuseserăm aşa de fericiţi. Domnul ne-a binecuvîntat cu două fiice frumoase şi a deschis multe uşi ca să proclamăm Cuvîntul lui Dumnezeu şi să ne rugăm pentru oameni. Rugăciunea noastră pentru toţi cei ce citesc această mărturie este ca să-L cunoască pe Cristos şi puterea învierii Sale. Ce te împiedică să-L cauţi din toată inima pe Domnul Iesus? El e singurul care te poate salva. El a murit ca tu să trăieşti. „Cristos a suferit o singură dată pentru păcate, Cel drept pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă la Dumnezeu“ (1.Petru 3:18)

După convertirea lui, Vincent O’Shaughnessy a lucrat ca pastor în „Paradise Christian Center“ din California, Statele Unite. După ce a predat altcuiva responsabilitatea de acolo, a fost liber să‐L servească pe Domnul la nivel național şi internațional. Pînă în 2005 a întreprins aproape în fiecare an o călătorie de predicare în patria sa Irlanda. Dacă sănătatea îi va permite, va face şi în continuare lucrul acesta. În cartea sa The Truth that Sets Us Free (Adevărul care ne eliberează) descrie în amănunt cum au găsit el şi soția sa Yvonne calea salvării. Amîndoi se bucură să primească scrisori de la cititori şi cititoare. Adresa lor este:

Vince and Yvonne O’Shaughnessy, PO Box 625, Paradise, California 95967; e‐mail: cvos@juno.com

(Traducător: Olimpiu S.Cosma)