Un preot romano‐catolic devine radioevanghelist

Manuel Garrido Aldama

M-am născut în nordul Spaniei, într-o familie tipic romano-catolică de sânge basc. Bascii au reputaţia de a fi cei mai stricţi şi mai pioşi dintre toţi catolicii spanioli. Eu aveam cinci fraţi şi o soră. Ea era cea mai mică dintre noi. Tata era avocat şi voia să ne dea cea mai bună educaţie posibilă, iar mama, o catolică înflăcărată, a avut grijă ca viaţa noastră să se desfăşoare după norme religioase stricte.

De dragul mamei

În timpul vizitelor sale pastorale regulate în familia noastră, preotul îi rea-mintea mamei că cei şase băieţi ai ei sunt un dar de la Dumnezeu, faţă de care trebuia să-şi arate recunoştinţa dând cel puţin pe unul dintre ei să servească la altar. „Dacă îţi iubeşti copiii, dă-le cea mai mare onoare pe care o poate da o mamă fiilor ei. Cea mai mare onoare este preoţia“.

Astfel, nu este de mirare că ea, având asemenea tendinţe religioase şi fiind atât de pioasă, a simţit într-adevăr de datoria ei să dedice preoţiei pe câţiva dintre fiii ei. Tata, deşi nu era antireligios, a dat puţină atenţie sfatului preotului, pentru că nu era de aceeaşi părere cu el. El voia ca fiii săi să înveţe profesii seculare. Astfel, mie nu mi s- ar fi permis să studiez ca să devin preot dacă tata n-ar fi murit atunci când aveam zece ani. Nu i-a fost greu mamei să facă aranjamentele necesare pentru a fi primit în seminar şi, după câteva luni, când de abia împlinisem unsprezece ani, am intrat în „micul seminar“ din Madrid. I-am promis mamei că-mi voi da toată silinţa, căci nu voiam s-o dezamăgesc pentru nimic pe lume.

Dar cum putea un băiat de unsprezece ani să înţeleagă semnificaţia funcţiei de preot? Roma spune: „Cine este o dată preot, rămâne pentru totdeauna preot“. Sorţii au căzut asupra mea la vârsta impresionabilă de unsprezece ani şi sub presiunea unei mame iubitoare.

Este Dumnezeu nedrept?

Dacă în primii şase sau şapte ani ai pregătirii mele lucrurile au mers destul de bine, ele au început să se schimbe când a început studiul dogmelor Bisericii. Cursurile de teologie se făceau în latină şi, la sfârşitul fiecărei lecţii, profesorul, care-şi luase în Roma doctoratul în teologie, dădea studenţilor ocazia de a pune întrebări privind cele predate, de a aduce obiecţii sau de a cere explicaţii mai bune privind unele puncte predate de el.

Când am ajuns la dogma „infailibilităţii“ papei, m-am hotărât să-i pun o întrebare. Nu aveam intenţia de a mă îndoi de ceva, ci voiam să fiu ajutat să armonizez dreptatea lui Dumnezeu faţă de om cu această dogmă care fusese declarată în Biserică doar cu câţiva ani mai înainte [1870]. Argumentul meu era că Dumnezeu făcea ca salvarea să fie tot mai grea pentru om o dată cu trecerea anilor, şi aceasta nu mi se părea a fi prea drept din partea Lui. De ce putuseră oamenii să fie salvaţi şi să ajungă în cer înainte de 1870 fără să creadă această dogmă, în timp ce noi care trăiam după aceea nu puteam fi salvaţi dacă nu credeam în ea? Oare nu este nedrept din partea lui Dumnezeu să pună tot la câţiva ani obstacole suplimentare înaintea oamenilor pe calea spre salvare?

Dumnezeu nu este drept dacă eu, ca să ajung în cer, trebuie să înving dificultăţi doctrinare mai mari decât strămoşii mei.

Am observat că profesorului meu nu-i plăceau asemenea întrebări. Când, cu altă ocazie, am cerut explicaţii suplimentare, el mi-a răspuns mânios: „Dacă nu încetezi să ai asemenea gânduri periculoase, într-o zi vei ajunge eretic“.

Adesea îl vedeam pe unul dintre profesorii noştri mergând încolo şi încoace pe coridoarele seminarului cu un Nou Testament sub braţ, studiindu-l şi meditând la el. Când predica, atunci totdeauna predica despre Cristos; nu-i amintea niciodată pe sfinţi. La cursuri ne-a spus mai mult decât o dată: „Tare mi-e teamă că ceva nu este în ordine la noi. Cristosul pe care-L cunoaştem noi nu e Cel pe care ni-L descrie Noul Testament. Poate că de aceea fac apel predicile noastre atât de mult la sentimentele feminine, în timp ce bărbaţii stau departe de noi“. Fără îndoială că el ştia ceva despre adevărul care este în Cristos Iesus, dar îi era teamă s-o spună sus şi tare.

Lacrimile de bucurie ale unei mame de preot

În cele din urmă a venit clipa ordinarii ca preot. În ciuda marii importanţe legate de ordinare şi de toate onorurile pe care urma să le primesc prin aceasta, nu mă bucuram prea mult. Credinţa mea în Biserică şi chiar în Dumnezeu erau în declin de mai multă vreme.

Ceremonia a avut loc în Madrid. Mama şi alţi membri ai familiei veniseră să ia parte la această sărbătoare unică. Colegii mei studenţi şi cu mine am fost ordinaţi cu ritualurile complicate şi cu pompa măreaţă pe care experţii Romei le stabiliseră pentru asemenea ocazii. La câteva zile după ordinare mi-am ţinut prima liturghie şi am dat mamei şi surorii mele împărtăşania. Am văzut cum curgeau lacrimile pe obrajii mamei, şi nici eu însumi nu m-am putut opri să nu simt emoţia aceea extraordinară care trebuia produsă printr-o asemenea ceremonie.

Bărbați puternici, ca nişte şoricei

La câteva luni după ordinare mi-am asigurat un post de profesor la catedra de literatură spaniolă într-o şcoală din nordul Spaniei, în provincia Santander. Eram obligat să ţin liturghia în fiecare zi şi ocazional eram rugat să ascult spovedanii. Întrucât, potrivit dogmei transsubstanţierii, eu Îl aveam pe Dumnezeu în mână în fiecare zi, şi văzând cum veneau la mine bărbaţi şi femei pentru a se spovedi, am început să mă îndepărtez tot mai mult de Dumnezeu.

Nişte bărbaţi, tari ca un stejar, îngenuncheau înaintea mea în confesional şi tremurau de teamă ca nişte şoricei. Nu le plăcea să-şi mărturisească păcatele şi nu ştiau cum s-o facă, dar se temeau de pedeapsa eternă cu care erau ameninţaţi dacă nu veneau la spovedanie cel puţin o dată pe an. Asemenea ţărani nu ştiau cu ce să înceapă, şi astfel mă rugau: „Părinte, ajutaţi-mă şi pu-neţi-mi întrebări“. După aceea îi întrebam de toate actele păcătoase despre care mă gândeam că nişte oameni ca ei ar putea să le comită.

Şi deşi nu credeam că un om poate ierta păcatele altora, n-am refuzat niciodată să rostesc formula de absoluţiune cuiva care venea la mine cu inima sinceră.

Prinşi în capcană de poziția noastră

Printre ceilalţi preoţi care predau în şcoală au fost desigur câţiva cu care am încheiat o prietenie strânsă. Mai mult decât o dată i-am întrebat: „Credeţi cu adevărat că o bucată de pâine devine corpul lui Cristos numai pentru că spunem «acesta este corpul meu», şi că un păcătos este iertat numai pentru că spunem «te absolv» [iert]?“ Îmi aduc aminte că unul dintre ei a răspuns: „De ce-ţi baţi capul cu asemenea lucruri? În fond, suntem în această poziţie şi nu putem schimba nimic“.

Pe atunci mă hotărâsem deja să renunţ la preoţie. Nu am avut curajul să înfrunt opoziţia şi proscrierea de care aş fi avut parte dacă aş fi renunţat la preoţie în Spania. Ştiam că în multe locuri viaţa mi-ar fi fost în pericol, aşa că m-am decis să plec din Spania ca să pot acţiona în conformitate cu convingerile mele. Am reuşit ca un timp să fiu transferat la o şcoală din America de Nord. Apoi, când m-am întors în Spania, cadrul religios mi s-a părut insuportabil de îngust şi opresiv.

În Londra am găsit apoi împrejurările cele mai favorabile pentru părăsirea Bisericii Romano-catolice. Eram foarte iubit de elevii mei şi nu depindeam de suportul financiar al Bisericii. De aceea, m-am decis ca să ies din ea aici şi imediat. Am anunţat autorităţile Bisericii Romano-catolice din Londra despre decizia mea şi le-am rugat să numească pe altcineva în locul meu. În felul acesta aparent simplu mi-am realizat o dorinţă pe care o nutrisem de ani de zile în inimă. Credeam că am scăpat în sfârşit de religie, dar lucrurile stăteau altfel. Dumnezeu avea în plan să mă atragă la Sine.

Credință numai în Cristos

Un preot al Bisericii Anglicane, un adevărat om al lui Dumnezeu, auzise de luptele mele spirituale şi s-a interesat de mine. Astfel, m-a invitat să discut cu el pe teme religioase. El s-a străduit să-mi arate adevărul, nu numai pentru că renunţasem la Biserica Romano-catolică, ci deoarece gândeam că, făcând aşa, întorsesem spatele oricărei religii şi în special lui Dumnezeu. El încheia toate discuţiile noastre zicând:

„În ciuda erudiţiei tale, există un lucru pe care nu-l ştii şi care îţi lipseşte: tu nu-L cunoşti pe Cristos ca Salvator al tău şi nu-L ai în inima ta“.

Nu puteam să nu admir sinceritatea şi seriozitatea acestui bărbat şi trebuia să recunosc că nu mai auzisem niciodată înainte de planul de salvare al lui Dumnezeu aşa cum mi-l spunea el acum: că Iesus Cristos plătise complet pedeapsa pentru păcat şi că aveam nevoie să-L cunosc într-un mod real şi să am o credinţă în El care să vină din inimă.

„Celui care face fapte, răsplata nu i se consideră ca o favoare, ci ca o datorie. Dar cine nu face fapte, ci crede în Cel care îl îndreptăţeşte pe păcătos, credinţa lui îi este considerată ca dreptitudine [conformare cu standardul divin]. După cum şi David îl consideră fericit pe omul căruia Dumnezeu îi atribuie dreptitudinea fără fapte, spunând: Fericiţi sunt aceia ale căror nelegiuiri sunt iertate şi ale căror păcate sunt acoperite“ (Romani 4:4-7).

Preotul mi-a explicat de multe ori planul lui Dumnezeu de salvare, până ce Dumnezeu, în îndurarea Sa, mi-a dat lumină spirituală. Am început să simt o nouă foame după lucrurile lui Dumnezeu, o foame pe care Însuşi Dumnezeu mi-o dăduse.

Rugăciune eficientă

Într-o sâmbătă după-amiază, când am fost invitat din nou la acest preot şi am vorbit despre aceeaşi temă, m-a dus în camera de alături în care câţiva membri ai bisericii sale se adunaseră la rugăciune. Am fost foarte surprins când i-am auzit rugându-se pentru mine. Preocuparea lor pentru binele meu spiritual era vădită. Preotul le povestise despre mine, şi ei s-au strâns acolo numai de dragul meu. Am simţit că pentru ei Cristos era o Persoană reală. Ei vorbeau cu El de parcă ar fi fost cu adevărat prezent printre ei. Aceasta era o experienţă cu totul nouă pentru mine. Nu mă gândisem niciodată că oamenii s-ar putea ruga lui Dumnezeu atât de fierbinte şi de spontan aşa cum făceau aceştia. Pentru nişte romano-catolici, chiar şi pentru un preot catolic, rugăciunea constă aproape exclusiv din recitarea mecanică a anumitor formule concepute de Biserică sau de anumiţi oameni care au încercat să exprime prin cuvinte propriile lor sentimente faţă de Dumnezeu sau faţă de sfinţi, care să fie de ajutor şi altora.

Dumnezeu îmi dă credință

Am fost profund convins de către Spiritul Sfânt, şi Dumnezeu mi-a dat credinţă în Cristos şi o inimă gata de pocăinţă. Nu mai puteam face altceva decât să mă rog cu seriozitate lui Dumnezeu: „Doamne, este adevărat că Iesus Cristos salvează şi dă pace sufletului. Aş dori ca El să Se apropie de mine şi să-mi dea şi mie această pace“. Nu ştiam exact ce se întâmpla cu mine, dar îndoielile şi întunericul spiritual care mă chinuiseră de atâta vreme au dispărut, şi am simţit o pace şi o linişte aşa cum nu mai cunoscusem vreodată. Domnul Îşi atinsese scopul. Eu trecusem din moarte la viaţă.

„De aceea, fiind îndreptăţiţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Iesus Cristos“ (Romani 5:1). „În El avem răscumpărarea prin sângele Lui, iertarea păcatelor potrivit bogăţiilor graţiei Sale“ (Efeseni 1:7).

Nu este bine ca omul să fie singur

Nu la mult timp după convertirea mea am întâlnit o femeie care a devenit mai târziu soţia mea. Ea îmi fusese elevă într-una din clasele la care am predat spaniola. Mai târziu, când am întrebat-o dacă vrea să-mi fie soţie, ea m-a refuzat cu argumentul romano-catolic: „O dată preot, pentru totdeauna preot“. Ea era romano-catolică, deşi nu mai avea nicio legătură cu Biserica. În cele din urmă a acceptat, cu condiţia ca să nu-i cer niciodată să devină protestantă. „Nu voi trece niciodată în tabăra duşmană“, obişnuia ea să-mi spună. Ştiam totuşi că dacă Cristos fusese destul de puternic pentru a mă atrage la Sine, atunci o va salva şi pe ea. Şi aşa a şi făcut. N-a fost greu să-i   arate ereziile Bisericii Romano-catolice, şi ca urmare Domnul a atras-o şi pe ea la Sine.

Oamenii au nevoie de evanghelie

Am observat că Domnul mi-a pus pe inimă o povară pentru Spania şi pentru lumea vorbitoare de limbă spaniolă. Treptat, El m-a condus ca evanghelist la un post de radio din America de Sud numit „Vocea Anzilor“ (HCJB). Mulţi catolici au venit la Cristos prin aceste emisiuni.

Cred că este nevoie să predicăm evanghelia, „căci ea este puterea lui Dumnezeu pentru salvarea fiecăruia care crede“ (Romani 1:16), şi să folosim orice mijloc pentru a face lucrul acesta, ca să satisfacem nevoile spirituale ale unei lumi aflată în agonie.

„De aceea, credinţa vine prin auzire, şi auzirea prin Cuvântul lui Dumnezeu“ (Romani 10:17).

Manuel Garrido Aldama a renunțat la preoția romano‐catolică în anul 1925 şi a primit credința biblică în Cristos. Ca şi Miguel Carvajal, a colaborat mulți ani cu postul de radio HCJB din Quito, Ecuador. Acum este la Domnul.

(Traducător: Olimpiu S. Cosma)