Am intrat în bucuria lui Cristos

Charles A. Bolton

Îmi aduc aminte de o întîmplare de cînd lucram de dimineaţa pînă seara în timpul cositului fînului sub un soare arzător. Apoi seara, epuizat şi ars de soare, mă duceam la un lac care arăta limpede şi albastru, înconjurat de copaci umbroşi. Mă dezbrăcam de hainele pline de transpiraţie şi mă scăldam în apele înviorătoare, care erau ca un izvor al tinereţii, şi după aceea mă simţeam ca un om nou. În felul acesta m-am simţit după ce am părăsit Biserica Romano-catolică, pentru care lucrasem ca un sclav şi transpirasem în slujba ei. Acum, scăpat de superstiţiile împovărătoare şi de falsele ornamente ale servilismului, fusesem curăţat în apele vii ale iubirii lui Cristos.

Mulţumiri fie lui Dumnezeu pentru îndurarea Sa salvatoare! Acum înţeleg mult mai bine cuvintele care erau scrise pe cartonaşul pe care îl primisem cu ocazia hirotonisirii mele: „Voi Îl iubiţi, deşi nu L-aţi văzut; credeţi în El, deşi nu-L vedeţi acum, şi vă bucuraţi de El cu o bucurie negrăită şi plină de glorie“ (1.Petru 1:8).

Preot şi profesor

M-am născut în comitatul Lancashire în nordul Angliei şi am făcut liceul la iezuiţi.

Mi-am continuat apoi studiile la Universitatea din Oxford, unde am absolvit, obţinînd un titlu de „Master of Arts“ şi unul de „Bachelor of Letters“. Mi s-a acordat şi „Oxford Diploma of Education“ care mă califica în calitate de profesor. Ca pregătire pentru preoţie, am studiat la Institutul Catolic din Paris şi la Universitatea din Louvain, Belgia, un renumit centru catolic de studii. Acolo am absolvit teologia. Am fost hirotonisit preot la data de 30 aprilie 1930 de către episcopul Paulinus Ladeuze, rectorul din Louvain. Pe atunci speram să fiu preot misionar şi apostol al Bisericii Romano-catolice în Rusia, totuşi speranţele mele erau deşarte, deoarece regimul sovietic nu permitea intrarea în ţară a unor asemenea preoţi misionari.

Aşa s-a făcut că în următorii douăzeci de ani am activat ca profesor la colegiul St. Bede din Manchester, Anglia, unde am devenit şef de catedră la istorie, dar am predat şi cîteva limbi moderne. Am cunoscut în felul acesta sute de studenţi de-a lungul anilor şi în plus am călătorit peste tot în nordul Angliei ca predicator în scopuri caritabile.

Mai tîrziu am preluat o parohie rurală, aşa că mi-am putut continua studiile. Printre lucrările publicate de mine se numără studii asupra sf. Patrick şi altor sfinţi timpurii din Insulele Britanice, precum şi o lucrare privind istoria diocezei mele.

Repetiții inutile

Mai tîrziu, cercetările mele din domeniul istoriei mi-au marcat gîndirea şi modul meu de a privi lucrurile, mai ales de cînd i-am studiat pe reformatorii jansenişti, care au făcut o reformă în secolele 17 şi 18 în sînul Bisericii Romano-catolice. Le împărtăşeam dragostea pentru Biblie şi pentru Biserica Primară şi deplîngeam evoluţia care avusese loc în teologie şi în devoţiunile populare începînd cu Evul Mediu. Ca urmare, nu mă puteam lăuda niciodată în predicile mele cu puterea, cu locul de frunte şi cu infailibilitatea papilor, lucruri pe care am descoperit că le combătuse deja cunoscutul martir creştin din secolul 3, Ciprian din Cartagina. În plus, niciodată n-am fost în stare să-mi îndemn enoriaşii să facă mătănii, care constau din repetiţii monotone rostite cu voce tare, contrare învăţăturii lui Cristos: „Dar cînd vă rugaţi, să nu folosiţi repetiţii inutile cum fac păgînii, căci ei cred că vor fi ascultaţi din cauza multelor lor vorbe“ (Matei 6:7).

O altă evanghelie

Apoi am descoperit că mai multe dintre cele paisprezece opriri pe drumul crucii înfăţişate pe pereţii bisericilor romano-catolice, cum ar fi „Veronica şterge faţa lui Iesus“, nu sunt menţionate în evanghelii. Veronica este un personaj fictiv, totuşi e venerată aproape în fiecare biserică romano-catolică. N-am putut găsi nici o valoare în indulgenţe, care se distribuie ca o monedă devalorizată prin inflaţie. Cu o singură rugăciune scurtă se cumpără mai multe zile sau luni de penitenţă. Am descoperit că medaliile, statuetele şi iconiţele sfinţilor, precum şi scapularele erau folosite ca şi amuletele şi totemurile păgîne. Aprinderea de lămpi votive şi de lumînări, ca şi stropitul cu apă sfinţită, păreau nişte acte fără nici o legătură cu adevărata religie.

Deşi preţuim comuniunea instituită de Cristos ca Cină a Domnului ca o aducere aminte a patimilor şi a sacrificiului Său pe cruce, cu siguranţă că nu există în Scriptură sau în Biserica Primară vreo justificare pentru a face din pîinea de comuniune o hostie albă care să fie adorată ca un idol, care să fie tămîiată şi expusă în procesiunile publice, cum ar fi în Joia Verde (ziua Trupului Domnului). Cristos a folosit pîinea şi vinul ca semne care să amintească de corpul şi sîngele Său, dar de-a lungul secolelor Biserica Romano-catolică a înlocuit corpul Său cu un biscuit uscat care n-ar fi privit ca hrană nici măcar de un om lihnit de foame. Astfel, Biserica Romano-catolică a făcut o tradiţie din ceea ce a instituit Cristos, tradiţie despre care afirmă că îi este unică păzitoare legitimă.

Salvare numai prin Cristos

Studiile mele mi-au arătat că nu există nici o bază biblică pentru nişte doctrine cum ar fi concepţia imaculată sau înălţarea fizică a Mariei la cer. Biserica Romano-catolică a cedat în această privinţă unei dorinţe nebune a oamenilor, favorizată şi stimulată în mare parte de aşa-zisele apariţii de la Lourdes şi Fatima, care fac tot mai mult din Maria o zeitate supremă ce stăpîneşte cerul şi pămîntul. Mulţi episcopi catolici şi teologi autointitulaţi marianici speră să promoveze doctrina că Maria a salvat lumea – în pofida declaraţiilor apostolului Paul: „Căci există un singur Dumnezeu şi un singur Mediator între Dumnezeu şi oameni, omul Cristos Iesus, care S-a dat pe Sine ca răscumpărare pentru toţi. Aceasta a fost mărturia depusă la timpul potrivit“ (1.Timotei 2:5-6). Această declaraţie este în dezacord şi cu intenţia unor teologi catolici care vor să dovedească faptul că numai prin intermediul Mariei am putea fi binecuvîntaţi. Totuşi, Scriptura arată foarte limpede că numai prin Cristos avem salvare: „În nimeni altcineva nu este salvare, căci nu există nici un alt nume sub cer dat oamenilor prin care trebuie să fim salvaţi“ (Fapte 4:12).

Cenzura romano‐catolică

Ca unul care am studiat Biblia şi istoria Bisericii, am văzut multe lucruri care sunt ignorate de cei mai mulţi creştini şi de mulţi preoţi romano- catolici. N-am putut publica asemenea lucruri din cauza legilor romano-catolice privitoare la cenzură. Cînd vezi o carte pe care scrie imprimatur (o permisiune bisericească de a se tipări cartea respectivă), nu poţi să ştii dacă conţinutul corespunde gîndului iniţial al autorului şi dacă n-au făcut corecturi cenzorii catolici, ca să se asigure că totul este conform doctrinei. Dacă s-ar întîmpla ca o carte să scape de cenzori, ea ar putea fi pusă pe lista cărţilor interzise prin decretul dat de Inchiziţie sau de Congregaţia Sfintei Credinţe^* împotriva căreia nu se poate face apel. Dictatura nemiloasă exercitată de Inchiziţie, care deţine încă puterea supremă în conducerea Bisericii Romano-catolice, este doar un exemplu de metode totalitariste şi profund necreştine ale Romei. Nimeni nu e în siguranţă în faţa spionilor ei, care activează în fiecare dioceză. Ei au misiunea să anunţe pe toţi cei suspectaţi de nesupunere faţă de Biserică.

Abuz de putere

Ceea ce mi-a răscolit sufletul în privinţa abuzului de putere al Bisericii Romano-catolice este modul în care ea a torturat şi ars pe rug oameni ca Ioana d’Arc, sute de martiri albigenzi din Franţa secolului 12, Cavalerii Templieri, Ioan Hus, dominicanii Savonarola şi Giordano Bruno, precum şi episcopii anglicani Cranmer, Ridley şi Latimer. Inchiziţia a pus la cale cel puţin două masacre mari, cel al miilor de valdenzi protestanţi din nordul Italiei şi cel al miilor de hughenoţi protestanţi din Franţa. Peste 30.000 de protestanţi francezi din pătura superioară a societăţii au fost ucişi cu sabia în noaptea Sf. Bartolomeu în 24 august 1572. Cînd papa a aflat vestea, a proclamat sărbătorirea evenimentului, a ordonat o salvă de tunuri şi a cerut să se cînte un Te Deum de mulţumire. În plus, a dat ordin să se bată o medalie specială în comemorarea „victoriei“ glorioase. Mult timp am ţinut sărbătoarea de Sf. Bartolomeu ca o zi de rugăciune specială şi de mijlocire pentru protestanţi, ca un act de dragoste şi reparaţie. „Şi am văzut femeia beată de sîngele sfinţilor şi de sîngele martirilor lui Iesus, şi cînd am văzut- o, m-am minunat peste măsură“ (Apocalipsa 17:6).

Numai prin grație

Îi mulţumesc lui Dumnezeu că a condus în aşa fel lucrurile, că am ajuns să citesc la momentul potrivit scrierile marelui profesor luteran F. Heiler. Înainte de convertirea lui, profesorul Heiler a fost preot romano- catolic. El m-a învăţat valoarea credinţei în Iesus şi a salvării numai prin graţie. Lucrarea lui Heiler, Mysterium Caritatis, o colecţie minunată de predici, a fost obiectul meditaţiilor mele cu mulţi ani înainte ca Spiritul să-mi dea în final curajul de a pune în practică cele citite pentru propria mea salvare. A fost o luptă grea să părăsesc Biserica în care m-am născut şi în care servisem toată viaţa, pierzînd în felul acesta familie şi prieteni. Lucrul acesta a fost posibil numai prin graţia minunată a lui Dumnezeu.

Unii dintre prietenii mei, care părăsiseră deja preoţia romano-catolică şi fuseseră primiţi între fraţii adevăraţi ai lui Cristos, îmi spuseseră ce diferită este atmosfera dintr-o biserică creştină care nu cunoaşte intrigile, spionajul, informarea autorităţilor ecleziastice în privinţa altora şi condamnările aşa cum sunt ele practicate în sistemul romano-catolic: „De aceea, după roadele lor îi veţi cunoaşte“ [Denumirea actuală a Inchiziţiei. Palatul Inchiziţiei se află lîngă Vatican. Fostul Mare Inchizitor este actualul papă Benedict al XVI-lea – tr.]

Roma trebuie să poarte responsabilitatea înaintea tribunalului istoriei din această lume şi înaintea scaunului de judecată a lui Dumnezeu de pe lumea cealaltă pentru că a fondat, promovat şi menţinut pînă astăzi ruşinoasa „Sfîntă Inchiziţie“. Acelaşi lucru este valabil şi pentru ordinul iezuiţilor care, chiar dacă la început a fost oprimat, din păcate a fost ridicat apoi la o putere şi mai mare.

Calea pe care am parcurs-o pînă la bucuria lui Cristos a fost una lungă, uneori dificilă, dar a fost un pelerinaj care s-a meritat. Trebuie să consemnez recunoştinţa mea că după ce am funcţionat ca profesor în Washington, D.C. şi în alte părţi în SUA, am experimentat o bucurie deplină cînd L-am recunoscut pe Iesus Cristos ca pe Salvatorul meu personal şi ca pe Răscumpărătorul etern, şi prin aceasta am avut parte de comuniune cu prieteni într-adevăr creştini, lucrători pe cîmpul evangheliei, şi cu mulţi credincioşi fideli de toate vîrstele, care au fost o sursă de tărie, ajutor şi înţelegere.

Printre aceşti creştini evanghelici, născuţi din nou în iubirea răscumpărătoare a lui Cristos prin sacrificiul Său perfect, am găsit îndurare, bucurie, pace, răbdare, blîndeţe, îngăduinţă şi încredere reciprocă. Am găsit acea simplitate despre care vorbea Iesus Cristos: „Lumina corpului este ochiul; dacă deci ochiul tău e bun, tot corpul tău va fi plin de lumină“ (Matei 6:22). Această lumină, care vine de la Cristos, e lumina îmbucurătoare a adevărului care ne umple pe noi, cei răscumpăraţi şi luminaţi, cu o bucurie de nespus şi glorioasă.

Pentru toate aceste motive m-am încredinţat lui Iesus Cristos ca fiind Salvatorul meu atotsuficient şi prin El am trecut de la moarte la viaţă:

„De aceea, fiind îndreptăţiţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Iesus Cristos, prin care avem şi acces prin credinţă în această graţie în care ne aflăm şi ne bucurăm în speranţa gloriei lui Dumnezeu“ (Romani 5:1-2).

CharlesA. Bolton s‐a născut în Anglia. În timp ce lucra în San Louis, statul Missouri, a fost ajutat de Alex Dunlop, un preot convertit în Havertown, Pennsylvania. El s‐a dus la Havertown şi a primit mesajul biblic al grației. Timp de douăzeci de ani a lucrat ca profesor în Christian Missionary Alliance College în Nyack, New York. Acum este la Domnul.

(Traducător: Olimpiu S. Cosma)