De la viața monahală la libertatea în Cristos

Marturia fostului preot romano‐catolic

Hugh Farrell

„De aceea, nu mai este nicio condamnare pentru cei care sunt în Cristos Iesus, care umblă nu conform cărnii, ci conform Spiritului“ (Romani 8:1).

Cu mulţi ani în urmă, când m-am hotărât să devin preot în Biserica Romano-catolică, doream să trăiesc cu Cristos. Totuşi, din cauză că mă născusem romano-catolic, credeam că Biserica Romano-catolică este singura Biserică adevărată şi că, în afara acestei credinţe, practic este imposibil să fii salvat. Papii au susţinut în mod repetat această dogmă. Papa Inocenţiu III, Bonifaciu VIII, Clement VI, Benedict XIV, Leo XIII, Pius IX şi Pius XII au afirmat limpede că: „trebuie să se creadă cu tărie că nimeni nu poate dobândi salvare în afara Bisericii Romano-catolice“. Prin urmare, nu m-am gândit niciodată măcar o clipă să caut salvare în altă parte.

De când eram copil doream să fiu preot. M-am născut pe 2 aprilie 1911 în Denver, Colorado, SUA. Cei mai mulţi dintre vecinii noştri erau de origine irlandeză, scoţiană sau slavă, şi aproape toţi erau catolici. Desigur, într-un asemenea mediu, n-am putut să nu observ puterea imensă exercitată de preoţii locali şi marele respect de care se bucurau. Dar nu numai puterea şi stima de care se bucurau m-au făcut să mă decid pentru preoţie, ci şi faptul că Biserica Romano-catolică conferă preoţilor calitatea de mediatori ai salvării.

Conform învăţăturii romano-catolice, preotul are puterea de a lua pâine şi vin obişnuit şi, prin rostirea cuvintelor de consacrare din timpul liturghiei, de a le schimba cu adevărat în corpul, sângele, sufletul şi divinitatea lui Iesus Cristos. Prin urmare, întrucât nu se poate separa natura umană a lui Cristos de divinitatea Sa, pâinea şi vinul, după ce sunt schimbate în corpul şi sângele lui Iesus Cristos, sunt îndreptăţite să primească închinare şi adorare.

De asemenea, romano-catolicii sunt învăţaţi că în confesional, după ce penitenţii şi-au mărturisit preotului păcatele, confesorul sau duhovnicul are puterea de a le ierta păcatele. Conciliul din Trent, care s-a întrunit după Reformă, a declarat în 1545: „Cine spune că preoţii nu sunt singurii care dau absoluţiunea [iertarea păcatelor] să fie condamnat“. Întrucât am început să merg la spovedanie de la vârsta de şapte ani, mi- am dat curând seama că această putere dădea preoţilor un control enorm asupra vieţilor oamenilor şi îi făcea superiori oricărei autorităţi laice de pe suprafaţa pământului.

Cu toate acestea, nu eram motivat numai de puterea şi rangul funcţiei de preot, ci şi de o dorinţă sinceră de a-mi salva sufletul. Ştiam din învăţăturile preoţilor şi călugăriţelor că nu puteam spera să ajung după moarte direct în ccr. Catehismul romano-catolic m-a învăţat că trebuia ca după moarte să is-păşesc pedeapsa temporară datorată păcatelor mele. Biserica Romano-catolică susţine că „sufletele celor drepţi care, în clipa morţii, sunt încărcate cu păcate scuzabile sau cu pedeapsa temporară datorată păcatelor, intră în purgatoriu“. Am realizat deci că, întrucât am comis zilnic păcate scuzabile, şi uneori chiar păcate care duc la moarte, trebuia să petrec în purgatoriu o perioadă foarte lungă de timp.

Învăţătura romano-catolică oficială este destul de vagă în privinţa chinurilor suferite în purgatoriu, dar imaginaţia bogată i-a ajutat pe preoţii şi călugă-riţele romano-catolice irlandeze să zugrăvească purgatoriul ca un loc atât de plin de chinuri şi suferinţe, încât noi copiii eram plini de teamă şi gata să facem orice ca să evităm purgatoriul pe cât posibil.

Prin urmare, ca băiat, am ajuns la următoarea concluzie: dacă un preot are putere prin sacrificiul de la liturghie să obţină eliberarea sufletelor din purgatoriu, atunci mi-aş ajuta singur sufletul dacă m-aş face preot, căci, după moartea mea, acele suflete care au fost ajutate de liturghiile făcute de mine ar fi obligate să se roage pentru sufletul meu la tronul Reginei Cerului (Sfânta Fecioară Maria), iar ea, la rândul ei, ar mijloci pentru mine la tronul Fiului ei. Aceasta era învăţătura Bisericii, căci ea declara că „sufletele nenorocite din purgatoriu pot fi ajutate, mai presus de orice, de sacrificiul de la liturghie care Îi face plăcere lui Dumnezeu“, şi: „Sufletele din purgatoriu pot mijloci pentru alte mădulare ale Corpului Mistic (Biserica)“.

M-am decis deci să mă fac preot şi, la vremea cuvenită, am comunicat acest lucru autorităţilor în drept.

Rolul jucat de Biblie

Mi-ar lua prea mult timp să spun toate amănuntele legate de numeroşii ani de pregătire pentru preoţie în Biserica Romano-catolică. Va fi suficient să relatez acele incidente care au constituit momente hotărâtoare în viaţa mea.

A trebuit să parcurg o cale lungă cu multe încercări şi ispite până ce am găsit siguranţa salvării [mântuirii]. Adesea sunt întrebat dacă nu cunoşteam pe atunci Biblia sau dacă îmi era interzis să citesc în ea. De fapt, aveam un Nou Testament în toţi anii aceia de pregătire pentru preoţie şi în anii petrecuţi în mănăstire.

Când am plecat la seminarul de doi ani aveam pe lângă liturghier şi cartea de rugăciuni alte trei cărţi: Gloriile Mariei de Alphonse de Liguori, Imitatio Christi de Thomas à Kempis şi o versiune romano-catolică a Noului Testament. La începutul acestuia din urmă se putea citi următoarea notă: „Se acordă o indulgenţă de trei ani tuturor credincioşilor care citesc Sfânta Scriptură cel puţin un sfert de oră cu veneraţia cuvenită Cuvântului Divin şi ca lectură spirituală“. Lucrul acesta ar trebui să-l îndemne pe un romano-catolic să citească Biblia, căci cei mai mulţi catolici sunt dornici să câştige indulgenţe. Totuşi, ar trebui să se observe că această indulgenţă este acordată numai atunci când Biblia e citită ca lectură spirituală ori devoţională, şi nu când e folosită în scop de studiu sau interpretare. Deoarece romano-catolicii ştiu că pot câştiga indulgenţe în alte moduri mai uşoare, cum ar fi semnul crucii (se dobândeşte o indulgenţă de şapte ani de fiecare dată când este făcut cu apă sfinţită), cei mai mulţi

nu-şi dau osteneala să citească Scripturile. În plus, mulţi se tem să interpreteze Cuvântul lui Dumnezeu contrar învăţăturii date de Biserica Romano-catolică. În cazul meu, când am părăsit mănăstirea după mulţi ani, aveam încă în posesie aceste trei cărţi. Gloriile Mariei nu mai avea de mult timp copertă, de atâta folosire. Coperta cărţii Imitatio Christi atârna de câteva fire. Totuşi, Noul Testament era încă nou. Citeam în el numai când doream să compar o traducere din latină cu textul englezesc.

Îndoctrinare permanentă

Rutina zilnică din seminarul de preoţi este de aşa natură, încât rareori ai timp de meditaţie adevărată. De fapt, în fiecare dimineaţă e un interval de timp pus deoparte pentru meditaţie, dar punctele asupra cărora trebuie să se mediteze sunt citite cu voce tare, iar cine îşi lasă gândurile să hoinărească e în pericol de a comite un păcat scuzabil.

Programul zilnic de viaţă este aşa de bine conceput de Biserica Romano-catolică, încât individualitatea e treptat distrusă, iar personalitatea unui individ este modelată în aşa fel, încât el se conformează unui model fixat de Biserica Romano-catolică ca fiind cel mai potrivit pentru scopul urmărit de ea: renunţarea completă la sine.

În ciuda marii stime de care se bucură un preot din partea membrilor laici ai Bisericii Romano-catolice, autorităţile îl privesc doar ca o cifră în planul lor de cucerire romano-catolică a lumii. Prin urmare, ca să poată servi scopurilor lor, îl supun unei spălări temeinice a creierului. Ei obţin acest lucru exact ca şi comuniştii. În pregătirea din seminar, nu permit niciodată somn suficient, cer posturi frecvente şi folosesc orice mijloc ca formă de îndoctrinare. Când apare o îndoială privind vreo doctrină majoră susţinută de Biserica Romano-catolică, trebuie respinsă imediat, deoarece nutrirea (de bunăvoie) a unei asemenea îndoieli este un risc ca Dumnezeu să-i retragă vocaţia de preot şi astfel să-i pericliteze salvarea eternă.

Spre sfârşitul timpului petrecut de mine în seminarul de doi ani trebuia să aleg între o carieră de preot „secular“ sau „laic“ (preot paroh sau capelan în-tr-o instituţie, aflat sub autoritatea unui episcop) şi una de preot monahal (care face trei jurăminte: de sărăcie, de castitate şi de supunere şi care trăieşte într-o mănăstire sau în casa unui ordin religios).

Alegerea unui ordin monahal

Eu mă gândeam că preoţii laici sunt supuşi prea multor ispite şi prin ur-mare le era mai greu să obţină salvarea. Mai ştiam că în secolele trecute Biserica Romano-catolică canonicizase un singur preot laic, John Mary Vianney, paroh în Ars. Dacă era deci aşa de greu să fii salvat ca preot laic, mi se părea logic şi mai sigur să mă călugăresc sau să devin membru al unui ordin religios. De aceea, în ultimul an de seminar m-am tot gândit în ce ordin să intru şi care mi se potrivea cel mai bine.

Eram bine familiarizat cu ordinele binecunoscute, cum ar fi benedictinii, franciscanii, serviţii, trapiştii şi Societatea lui Iesus (iezuiţii). Niciunul din-tre acestea nu mă atrăgea. Doream un ordin foarte strict în care să am cea mai mare siguranţă posibilă că voi dobândi salvarea. Mă gândeam că am găsit lucrul acesta în „Ordinul Doamnei Noastre de la Muntele Carmel“, care este numit şi „Ordinul Carmeliţilor Desculţi (sau: cu picioarele goale)“.

Ordinul Carmeliţilor fusese fondat în Ţara Sfântă de cruciaţi şi de alţii. După cruciade, ei au rămas acolo şi au locuit în grotele fiilor profeţilor de pe Muntele Carmel.

Patriarhul Albert din Ierusalim le-a dat o regulă simplă de viaţă, şi ei au urmat-o până la mijlocul secolului 13, când au fost expulzaţi din Ţara Sfântă de către musulmani.

Unii dintre exilaţi s-au stabilit la Mantua în Italia, alţii în Anglia. Primul stareţ din Anglia a fost un om numit Simon Stock. Se spunea că Fecioara Maria i-ar fi apărut într-o viziune şi ar fi făcut faimoasa aşa-zisă promisiune a scapularului cafeniu, potrivit căreia oricine poartă acest scapular nu va suferi focul etern. Scapularul poate fi confecţionat de oricine. Singurul lucru care se cere este o ţesătură de lână cafenie sau maro închis (aproape negru), împărţită în două pătrate sau dreptunghiuri de mărime potrivită. Cele două bucăţi sunt legate între ele cu şnururi sau cordoane. Primul scapular purtat trebuie binecuvântat de un preot autorizat să acorde o asemenea binecuvântare.

Rutină mănăstirească

Primul meu an în Ordinul Carmelit a fost petrecut în casa novicilor, unde am fost pregătit pentru jurămintele simple. A fost un an dedicat rugăciunii şi meditaţiei. Pe lângă regulile zilnice normale urmate de călugării carmeliţi, novicii aveau ore de rugăciune suplimentare, penitenţe mai aspre şi mortificări mai multe. Porunca de tăcere în timpul noviciatului e respectată foarte strict. În afara unei jumătăţi de oră de recreere zilnică, novicilor le este interzis să vorbească unul cu altul, iar în timpul postului Paştelui şi al Adventului se cere o tăcere deplină. În aceste perioade de timp, umblă în tăcere în timpul recreaţiei, făcând mătănii sau alte exerciţii religioase.

Pentru novici, ziua începe la miezul nopţii. Clopotele cheamă călugării la capelă. Odată cu stingerea ultimei bătăi de clopot începe slujba divină. Utrenia sau rugăciunea liturgică de dimineaţă, constând din nouă psalmi şi nouă lecţii din Vechiul şi Noul Testament, cu un comentariu al unuia dintre primii Părinţi ai Bisericii, e cântată sau recitată, apoi urmează cei cinci psalmi de laudă cu Benedictus, parte a slujbei numită Laudă. Călugării se întorc apoi la paturile lor şi aşteaptă următoarele bătăi de clopote la ora 4,45 dimineaţa.

Când vorbesc de paturi, să nu creadă cineva că este vorba despre paturi moi de puf sau saltele confortabile. Patul unui carmelit constă din trei scânduri puse pe două capre peste care este un aşternut subţire şi trei pături cu care să se acopere. Toate celelalte obiecte din chilia călugărului sunt foarte simple. Pe lângă pat mai este o măsuţă şi un scăunel. Nu sunt permise alte mobile.

Multe ore de rugăciune

În zori, călugării se duc la capelă şi recită Prima şi Terţa, fiecare constând din trei psalmi, urmaţi de o scurtă lecţie şi o rugăciune scurtă tipărită dinainte. La încheierea acestei părţi din slujba divină, călugării petrec o oră împreună în rugăciune în gând făcută pe genunchi.

După rugăciunea în gând urmează liturghiile zilei. Dacă un călugăr este preot, el celebrează o liturghie privată la unul dintre numeroasele altare din mănăstire, ajutat de obicei de un alt călugăr, numit ministrant. Dacă acesta studiază încă pentru a deveni preot, el ia parte la liturghia comunităţii, care este celebrată de preotul desemnat pentru fiecare săptămână în parte. Fraţii laici care fac muncile manuale în mănăstire iau şi ei parte la această liturghie. Se aşteaptă din partea tuturora ca să primească împărtăşania (cuminecătura, euharistia). Aceste exerciţii, slujba divină, rugăciunea în gând şi liturghia ţin cam trei ore, şi astfel micul dejun începe pe la ora 8. Acesta constă din pâine şi cafea şi trebuie luat în picioare, deoarece în regulamentul iniţial al ordinului nu este prevăzut micul dejun. Acesta este în zilele noastre o concesie făcută din cauza slăbiciunii omului.

Dimineaţa e dedicată studiului, cursurilor şi rugăciunii personale. În anul de noviciat nu este permis să se studieze altceva decât teme spirituale şi, desigur, regulamentul, obiceiurile şi regulile de disciplină ale Ordinului Carmelit. După ce face jurămintele monahice, călugărul studiază teologia şi alte materii necesare pentru ordinarea ca preot.

Cu puţin timp înainte de amiază, călugării se duc la capelă, unde recită ultimele două rugăciuni ale slujbei de dimineaţă, Sexta şi Nona. Acestea, ca şi Prima şi Terţa, constau din câte trei psalmi urmaţi de o scurtă lecţie din Sfânta Scriptură şi rugăciunea zilei. La terminarea slujbei, timpul care mai rămâne până la Angelus este dedicat cercetării conştiinţei, în care călugării îşi aduc aminte de vreun păcat comis din seara anterioară şi cer iertare de la Dumnezeu. Totuşi, dacă cineva a comis un păcat mortal, este necesar să se ducă cu prima ocazie la spovedanie. Pentru un păcat scuzabil e suficient să rostească rugăciunea de căinţă. După ce au recitat Angelus, călugării se duc în sala de mese ca să ia masa principală a zilei.

Mesele luate în mănăstire

Toate mesele sunt luate în tăcere. Singurele excepţii sunt la Rusalii, Paşte, sărbătoarea Doamnei Noastre de la Muntele Carmel, înălţarea la cer a Sfintei Fecioare Maria, ziua de sărbătoare a sfintei Tereza de Avila, ziua de sărbătoare a sfântului Ioan al Crucii, ziua tuturor sfinţilor, sărbătoarea Concepţiei Imaculate, Crăciunul şi alte câteva zile.

Totuşi, în timp ce călugării mănâncă în tăcere, unul dintre ei, desemnat săptămânal, citeşte dintr-o carte spirituală sau din regulamentul şi tradiţia ordinului.

Hrana este simplă şi constă de obicei din supă sau ciorbă, peşte şi ouă, două feluri de legume şi fructe. Regulamentul carmeliţilor desculţi interzice mâncatul cărnii, în afara cazului când ea este prescrisă de medic. Aceasta se întâmplă foarte rar, deoarece cele mai multe cadre medicale consideră ca suficiente ouăle şi peştele. Dacă un călugăr trebuie să mănânce carne, este pus în partea din spate a sălii de mese (refectoriu) şi e ferit de privirea celorlalţi călugări printr-un ecran de pânză. Această parte a sălii de mese este numită în glumă „iadul“.

De îndată ce un călugăr termină de mâncat se uită în jur ca să vadă dacă poate fi de ajutor în sala de mese. Unul îl va înlocui pe cel care citeşte, alţii personalul de la bucătărie, astfel încât să poată mânca şi ei. Unii fac în public acte de penitenţă şi umilinţă. Aceste penitenţe sunt: statul în picioare cu braţele întinse pentru a forma o cruce, sărutarea picioarelor încălţate cu sandale ale călugărilor; unii se lasă loviţi peste faţă de către călugări sau, la sfârşitul mesei, se întind pe jos la intrarea în sala de mese, astfel încât călugării care ies să fie nevoiţi a călca pe corpul lor. Despre aceste penitenţe şi despre altele se presupune că dobândesc favoare în cer şi măresc „contul în banca cerului“.

După masa de prânz, în majoritatea mănăstirilor carmeliţilor desculţi, timpul de recreere al zilei este o ocazie pentru schimbul frăţesc de gânduri spirituale pentru a se încuraja unul pe altul în respectarea regulilor vieţii religioase. Cu toate acestea, recreaţia devine adesea o stare de tensiune, în care sunt comise acte lipsite de orice afecţiune. Nu poţi închide douăzeci sau mai mulţi bărbaţi sănătoşi în mediul nefiresc al unei mănăstiri fără urmări psihice. De cele mai multe ori, călugării sunt vizibili uşuraţi când se termină recreaţia şi se retrag în chiliile lor pentru perioada de odihnă de după- amiază.

Recitarea neîncetată a psalmilor

După siesta de după-amiază urmează vecernia şi ultima slujbă de seară. Cea dintâi constă din cinci psalmi, din Magnificat şi din rugăciunea zilei respective, iar cea din urmă din trei psalmi, din Nunc Dimittis şi dintr-o rugă-ciune de final. Aceasta încheie slujba divină a zilei. Ea a fost împărţită în şapte părţi de către mănăstirile benedictine timpurii, în concordanţă cu Psalmul 119:164: „De şapte ori pe zi Te laud, din cauza judecăţilor Tale drepte“.

Foarte adesea sunt întrebat cum se face că, recitind sau cântând zilnic vreo treizeci de psalmi (ar trebui ca în fiecare săptămână să se parcurgă toţi psalmii), nu am ajuns prin aceasta să cunoaştem planul lui Dumnezeu de salvare. Răspunsul este foarte limpede pentru un romano-catolic. Ori de câte ori auzeam un pasaj anume care părea să fie în conflict cu învăţătura Bisericii Romano-catolice, presupuneam că nu-l interpretam corect. De exemplu, în Psalmul 18:3: „Domnul este Stânca mea“, iar în Psalmul 62:3,7: „Numai El este Stânca mea“, ori treceam cu vederea implicaţia că Petru nu era Stânca, ori ajungeam la concluzia că nu posedam suficientă cunoaştere a Scripturilor pentru a înţelege pasajul. Acelaşi lucru se întâmpla când auzeam pasaje din Vechiul şi Noul Testament în timpul citirilor din Slujba Divină. Pasajul din Romani 5:1: „De aceea, fiind îndreptăţiţi prin credinţă“, noi îl înţelegeam astfel: „De aceea, fiind îndreptăţiţi prin credinţă în Biserica Romano-catolică“.

După-amiaza, după vecernie, este în general petrecută în chilie. Acolo, în singurătatea cămăruţei lui, călugărul încearcă să dobândească „unirea cu Dumnezeu“ prin lectură spirituală, prin meditaţie personală şi prin rugăciune. Regulamentul carmelit pune accent pe această parte a vieţii unui călugăr şi afirmă: „Rămâi în chilia ta, zi şi noapte, meditând la Legea Domnului“. În realitate, o mare parte din acest timp este irosită în lenevie şi plictiseală.

Mortificarea cărnii

Apoi urmează o altă oră de meditaţie în capelă, cina (constând din pâine şi ceai), rugăciunea de seară şi, în încheierea zilei de mănăstire, mortificarea sau canonul.

Canonul este o autobiciuire sau flagelare publică. Toţi călugării se pun în faţa uşii chiliei lor, stând cu spatele spre curtea interioară a mănăstirii. La un semn al stareţului se sting luminile, călugării se dezbracă parţial şi încep să-şi biciuiască coapsele goale, în timp ce cântă alene în latină Psalmul 51. Biciul este confecţionat din trei bucăţi lungi de frânghie, legate de un mâner în aşa fel, încât să rezulte şase capete de vreo 40 de centimetri lungime. Capetele frânghiei sunt băgate în ceară topită de albine, pentru a le face mai dure. Desigur, depinde de călugărul însuşi cât de tare se loveşte cu acest bici, dar mulţi încetează să se lovească de abia atunci când încep să sângereze.

După cântarea psalmului, părintele stareţ rosteşte mai multe rugăciuni, iar călugării se îmbracă. Apoi se aprind iarăşi luminile, călugării îngenunchează fiecare în faţa uşii chiliei lui, iar părintele stareţ trece pe lângă fiecare călugăr şi îl binecuvântează, în timp ce călugărul sărută la rândul lui scapularul (un veşmânt ca un şorţ care atârnă în faţă şi în spate) stareţului. În fine, călugării intră în chilii, şi ziua s-a încheiat.

Jurămintele

În 1935, la sfârşitul noviciatului meu, mi-am depus primul jurământ, apoi, în 1938, de sărbătoarea înălţării, jurământul public. O copie a jurământului depus de mine arată cât de mult se leagă un romano-catolic printr-o asemenea promisiune:

„Eu, Frater Hugh al sfintei Tereza Margaret, îmi depun jurământul solemn şi promit lui Dumnezeu, Sfintei Fecioare Maria de pe Muntele Carmel şi părintelui fr. Peter Thomas al Fecioarei din Carmel, stareţul general al Ordinului Fraţilor Carmeliţi, precum şi succesorilor lui, potrivit cu Regulamentul iniţial al Ordinului menţionat mai sus, supunere, castitate şi sărăcie până la moarte“.

În 1938, când am depus acest jurământ, eram pe cale să-mi termin studiile de teologie necesare ordinării ca preot. Primisem deja tonsura, rangul cle-rical inferior şi rangul sfânt de subdiacon din mâna episcopului Clement Kelley din Oklahoma City. După cât îmi amintesc, până atunci nu avusesem nicio îndoială serioasă privind învăţătura oficială a Bisericii Romano-catolice. Mi se părea că nu mi se mai poate întâmpla nimic. Dar Dumnezeu avea alte planuri pentru viaţa mea. „Ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre bine pentru cei care Îl iubesc pe Dumnezeu, cei care sunt chemaţi potrivit planului Său. Pe cei pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi predestinat să fie asemenea imaginii Fiului Său“ (Romani 8:28-29).

Punerea la îndoială a puterii preotului

În timpul acestei perioade de pregătire am învăţat cum se celebrează liturghia sau mesa. Sunt necesare luni de zile pentru a se învăţa alineatele şi ritualul liturghiei. De multe ori, în timp ce exersam mă întrebam dacă credeam că, după ordinarea mea la preoţie, voi avea puterea de a-I porunci lui Dumne-zeu să coboare pe altar. Potrivit învăţăturii romano-catolice, preotul, indiferent cât de nevrednic ar putea fi el personal, chiar dacă tocmai a făcut un pact cu diavolul pentru sufletul lui, are puterea de a schimba elementele pâinii şi vinului în corpul şi sângele real, în sufletul şi divinitatea lui Iesus Cristos. Cu condiţia ca el să rostească aşa cum se cuvine cuvintele de consacrare şi să aibă intenţia de a face consacrarea, Dumnezeu trebuie să coboare pe altar şi să intre în elemente.

Cu cât mă gândeam mai mult la această putere pretinsă de Biserica Roma-nocatolică pentru preoţi, cu atât mai puţin credeam într-o astfel de putere. M-am dus în mod repetat la duhovnicul meu şi i-am spus despre îndoielile mele. Singurul lui răspuns a fost că trebuie să am răbdare. Mi-a spus că chiar dacă nu credeam în tot ce afirmă Biserica Romano-catolică, puteam fără probleme să fiu preot, cu condiţia să-i învăţ pe oameni cu fidelitate ceea ce voia Biserica. El zicea: „Credinţa ta personală nu are nimic de-a face cu aceasta. Tu eşti doar o unealtă în mâna Bisericii Mame pentru răspândirea credinţei. Fii loial faţă de credinţa romano-catolică, şi în final totul va fi bine“. Totuşi, nu aşa avea să se întâmple.

Îndoielile mele erau tot mai mari pe zi ce trecea. Superiorii au observat atitudinea mea şi au presupus că am probleme, dar n-au făcut nimic pentru rezolvarea lor. De fapt, cel care se afla cel mai sus pe scara ierarhică, arhiepiscopul, mă ura, căci îşi dăduse seama că eu ştiam că nu era un om învăţat. El se dădea drept mare învăţat şi mare sfânt, şi nu era niciuna, nici alta. Era hotărât să mă zdrobească şi să mă distrugă, dacă era posibil.

Din fericire, stareţul local, părintele Eduard, era prietenul meu şi mă proteja, chiar şi cu preţul atragerii mâniei arhiepiscopului. În cele din urmă mi-am pierdut complet credinţa în Biserica Romano-catolică şi în dogmele ei inventate. Am încetat să-mi mai fac griji dacă superiorii mei observau lucrul acesta sau nu.

În timpul lunilor care au urmat, m-am gândit de multe ori la părăsirea Ordinului. Dar ştiam că, dacă plecam din Ordin, trebuia să plec şi din Biserica Romano-catolică. Cunoşteam foarte puţine lucruri despre ceea ce afirma protestantismul. Singurele cărţi pe care avusesem voie să le studiez erau scrise de autori romano-catolici, şi aceştia pervertiseră şi deformaseră în aşa măsură învăţăturile lui Dumnezeu şi cele ale teologilor protestanţi, încât îi zugrăveau pe aceştia ca pe nişte unelte ale lui Satan. Nu ştiam în ce direcţie să apuc, dar mi-am pus încrederea în Dumnezeu. Ştiam că nu mă va lăsa în vreme de încercare.

Hotărârea de a fugi

În 2 august 1940 mi-am dat seama că deja de multă vreme nu credeam anumite învăţături specific romano-catolice precum transsubstanţierea [învăţătura despre transformarea pâinii şi vinului], spovedania între patru ochi (în faţa unui preot, pentru a primi iertarea de la el personal) şi infailibilitatea papei (că acesta nu poate greşi atunci când vorbeşte în capacitatea sa oficială privind credinţa şi moravurile). Ştiam că era cu neputinţă să mai rămân în mănăstire. Viaţa de acolo este destul de grea şi pentru cel care crede toate învăţăturile Bisericii Romano-catolice. Cine a pierdut această credinţă nu mai poate suporta viaţa monahală.

Îmi încheiasem pregătirea teologică şi ştiam că nu voi mai putea susţine niciodată credinţa catolică. De aceea, fără să spun nimănui, m-am hotărât să plec din mănăstire şi s-o fac chiar în acea după-amiază. Trebuia să fiu foarte atent. Arhiepiscopul, duşmanul meu, vizita mănăstirea în care mă găseam eu. Ştiam că, devenind bănuitor şi gândindu-se că am intenţia să plec, va determina un medic romano-catolic să mă interneze într-un spital de boli mintale controlat de Biserică. Lucrul acesta poate să pară exagerat celor care cunosc romano-catolici simpatici, dar îl pot asigura pe cititor că în America, Irlanda şi multe alte ţări sunt sute de preoţi şi călugări în spitale de boli mintale care se află acolo doar pentru că şi-au pierdut credinţa în papă şi în Biserica Romano-catolică şi au dorit să iasă din ea.

În timp ce pater-ii îşi făceau siesta în după-amiaza aceea, m-am furişat în tăcere pe uşa din dos şi am fugit la un club YMCA din San Antonio unde am cerut protecţie. Ştiam că arhiepiscopul şi asociaţii lui religioşi nu-şi vor asuma riscul de a solicita miniştrilor protestanţi din Texas predarea mea. După ce am luat contact cu câţiva miniştri şi le-am explicat situaţia mea, am plecat la Houston, un oraş cu o populaţie protestantă mai mare decât San Antonio, care este circa 60% romano-catolic.

Intrare fără Cristos în lucrarea protestantă

În această perioadă nu eram convertit cu adevărat. Mă gândeam că este suficient, pentru bunăstarea spirituală, să accepţi opinia teologică a Bisericii din care faci parte. Prin urmare, am intrat în lucrarea protestantă şi am servit acolo în diferite funcţii în timpul următorilor cincisprezece ani de viaţă, fără să fiu sigur de salvarea mea.

Dar graţia divină n-a încetat să acţioneze în mine. „Spiritul este cel care dă viaţă; carnea nu foloseşte la nimic… De aceea v-am spus că niciun om nu poate veni la Mine dacă nu i-a fost dat de către Tatăl Meu“ (Ioan 6:63, 65). În cele din urmă a venit punctul de cotitură în viaţa mea spirituală. Dar în faţa mea mai stătea o încercare. Am început să cred că făcusem o greşeală atunci când părăsisem Biserica Romano- catolică, şi în 1955 m-am întors înapoi în ea. Am fost trimis într-o mănăstire trapistă pentru penitenţă. Eram de acord cu lucrul acesta. Voiam să fac tot ce-mi stătea în puteri pentru a găsi siguranţă în privinţa destinului meu etern. Mi-am deschis mintea faţă de tot ce-au încercat ei să mă înveţe, dar fără folos. Am descoperit nu numai faptul că nu credeam în doctrinele romano-catolice, ci şi că Biserica Romano-catolică nu putea să aibă adevărul, întrucât cele mai multe dintre învăţăturile ei fuseseră elaborate de oameni. Am plecat din nou din această Biserică, desigur, fără să le-o spun dinainte.

M-am dus pe coasta de Est a Americii şi m-am rugat ca Dumnezeu să-mi arate voia Sa. Rugăciunile mele au primit curând răspuns, şi încă într-un asemenea mod, încât nu mă mai puteam îndoi în privinţa voii Sale.

Paşi pe calea convertirii

După o conferinţă ţinută în faţa unor oameni de afaceri despre „implicaţiile politice ale alegerii unui romano-catolic ca preşedinte“, la mine a venit un bărbat înalt şi m-a felicitat pentru cunoştinţele mele privind Biserica Romano-catolică şi învăţăturile ei.

Eu, ca de obicei, mă umflam în pene de mândrie. Atunci el a zis: „Totuşi, prietene, trebuie să-ţi spun că încă n-am constatat la nimeni o temperatură spirituală atât de scăzută“. M-am ofensat foarte tare şi i-am întors spatele cât de nepoliticos am putut. În gândul meu l-am făcut ţicnit. Totuşi, el era un prea bun câştigător de suflete ca să-mi dea drumul din undiţă. Făcea parte dintre „pescarii aceia de oameni“ care nu încetează să urmărească un suflet, indiferent cât de dur sunt respinşi sau chiar insultaţi. El s-a ţinut de mine, şi în final Spiritul lui Dumnezeu m-a convins de vinovăţia mea.

La început am refuzat soluţia lui pentru problemele mele spirituale. El mi-a spus că tot ce aveam eu de făcut era să-L primesc pe Cristos, să-mi pun toată încrederea în El, „să cred în El“, şi atunci voi avea viaţă eternă. Îmi reamintea neîncetat cuvintele lui Cristos: „Adevărat, adevărat vă spun, cine crede în Mine are viaţă eternă“ (Ioan 6:47). Părea un lucru prea uşor ca să fie adevărat. De ce, mă întrebam eu, s-ar răspândi toate învăţăturile diferitelor credinţe dacă ar fi aşa de simplu? Dar apoi mi-am dat seama că nu era simplu. Trebuia să recunoşti cu umilinţă că eşti păcătos. „Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de gloria lui Dumnezeu“ (Romani 3:23). Mai mult, eşti salvat prin sângele lui Cristos vărsat la Golgota, şi nu prin meritul tău.

Prin urmare, am recunoscut că eram păcătos şi am spus împreună cu psalmistul: „Iată, m-am născut în nelegiuire, şi în păcat m-a conceput mama mea“ [Psalm 51:7]. Apoi L-am primit pe Cristos ca pe singurul meu Salvator, nemaibazându-mă pe nimeni

altcineva, nici chiar pe Sfânta Fecioară Maria. „Dar celui care nu lucrează, ci crede în Cel care îl îndreptăţeşte pe nelegiuit, credinţa lui îi este considerată ca dreptitudine [conformare cu standardul divin]“ (Romani 4:5).

După convertirea mea

Din ziua aceea n-am mai avut nicio îndoială privind salvarea mea. „Pe oricine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în cer“ (Matei 10:32).

După ce am fost salvat prin graţia lui Dumnezeu, am lucrat mai întâi într-o organizaţie care îi ajuta pe preoţi să înţeleagă evanghelia. Totuşi, am realizat curând că Dumnezeu mă chema la o lucrare unică, aceea de a-i învăţa pe creştini cum să-i câştige pe romano-catolici la Domnul. În 1959 am pornit în credinţă (cum spunem noi în Statele Unite ale Americii), punându-mi încrederea în El că va avea grijă de toate nevoile mele. El a făcut lucrul acesta. Îmi lipseşte spaţiul pentru a spune toate marile binecuvântări şi îndurări de care am avut parte. Am călătorit de multe ori peste tot în SUA şi în Canada şi am întreprins şi turnee de evanghelizare prin Europa. Pretutindeni am predicat cu iubire şi autoritate şi am fost bine primit.

Nu este scopul meu să semăn ura şi amărăciunea, ci mai degrabă să arăt prin evanghelie cum se câştigă romano-catolicii la Cristos. Le reamintesc neîncetat oamenilor despre acele cuvinte minunate din primul capitol al Evangheliei după Ioan care sunt citite la sfârşitul fiecărei liturghii romano-catolice: „El a venit la ai Săi, şi ai Săi nu L-au primit. Dar tuturor celor ce L-au primit le-a dat puterea să devină fiii lui Dumnezeu, adică celor ce cred în Numele Lui“ (Ioan 1:11-l2). Lăudat să fie pentru totdeauna Numele acesta! Amen.

Hugh Farrel a venit pe lume în Statele Unite. După convertirea sa a lucrat neobosit cu predicarea evangheliei şi în turnee de evanghelizare în toată Europa, în Statele Unite şi în Canada. Între timp a fost chemat acasă la Domnul.

(Traducător: Olimpiu S. Cosma)