Marturia fostului preot romano‐catolic
Mark Pena
M-am născut într-un orăşel la nord de Burgos numit Villamediana de Lomas, Spania. Întrucît aveam dorinţa să fiu misionar, am decis să intru ca novice într-un seminar de preoţi.
Mi-am început noviciatul la 24 iulie 1949. După un an şi o zi a trebuit să jurăm lui Dumnezeu înaintea comunităţii adunate că vom ţine timp de un an legămîntele de sărăcie, castitate şi supunere. Cu această ceremonie a început membralitatea noastră în congregaţia misionară Novicii Mariei Imaculate. După aceea ne-am mutat la Madrid, unde la Pozuelo de Alarcon se află un seminar mai mare al congregaţiei Novicilor.
Acolo am studiat doi ani filozofia şi patru ani teologia ca să fim preoţi.
După trei ani a trebuit să facem legămîntele de sărăcie, castitate şi supunere pentru durata întregii noastre vieţi. Înainte de a ajunge la hirotonisire, studentul seminarist are de urcat mai multe trepte pînă să ajungă în vîrf. Ele sunt numite ranguri clericale, inferioare şi superioare. Prima treaptă în cadrul primului an de studiu al teologiei este tonsura, apoi urmează celelalte ranguri.
În 17 martie 1956, în biserica seminarului din Madrid, eu împreună cu patru colegi am fost hirotonisiţi preoţi de către episcopul de Madrid- Alcala, Dr. Eyjo Garay.
Prima mea liturghie şi o mare sărbătoare
Mi-am ţinut prima liturghie în biserica mănăstirii de femei San José de Cluny din Pozuelo de Alarcon. Am simţit o mare emoţie interioară şi un sentiment sublim înaintea primei mele liturghii şi îmi amintesc nervozitatea pe care o aveam ca să nu fac nici o greşeală în îndeplinirea vreunui ritual şi ceremonii.
Prima liturghie pe care am celebrat-o în prezenţa familiei mele în oraşul nostru natal a fost pentru un oraş mic ca acesta un eveniment neobişnuit. Toţi erau emoţionaţi şi au savurat două zile de sărbătoare cu focuri de artificii, muzică, aranjamente florale, jocuri şi bucurie. Eram primul preot din acel oraş, ceea ce-i umplea pe toţi cu o mare mîndrie.
Mi-am început lucrul ca profesor de literatură spaniolă şi muzică, latină şi franceză. Ceea ce-mi plăcea însă cel mai mult să fac era pregătirea mea pentru predica duminicală la liturghia de la 11 în biserica noastră.
Preot asistent
Întrucît patriarhul provinciei ştia că aveam pe inimă misiunea, m-a trimis în ajutorul unui preot mai în vîrstă într-o parohie săracă şi neglijată din localitatea Badajoz. În 14 noiembrie 1958 am ajuns la parohia Doamna Noastră a Înălţării La Cer de la Badajoz. În ţinutul parohiei trăiau vreo nouă mii de oameni, cei mai mulţi dintre ei într-o mare sărăcie spirituală şi materială. Am lucrat trei ani spre bucuria şi mulţumirea enoriaşilor din această parohie. Cu adevărat se simţeau mîndri de mine, iar eu îi iubeam şi făceam tot ce puteam ca să-i cîştig.
Dar propriile mele păcate mă apăsau tot mai mult şi mi-am dat seama că nici spovedaniile, nici alte practici romano-catolice nu-mi puteau da siguranţa că Dumnezeu mă iertase. Ştiam că eram pierdut pentru totdeauna. Liturghia şi-a pierdut importanţa pentru mine. Ca şi John Knox, fostul preot romano-catolic ajuns Reformator, puteam spune: „Liturghia este o blasfemie“. Am decis că trebuie să renunţ la preoţie, să-mi caut un loc de muncă în lume şi să mă „bucur de viaţă“.
Evanghelicii – oameni ciudați?
Nemulţumirea mea cu privire la liturghie şi la goliciunea spirituală din Biserica Romano-catolică a crescut tot mai mult. Am contactat un pastor protestant din Madrid, Alberto Arajo Fernandez. Eu nu-l cunoşteam, dar mi s-a spus că este un om înţelept şi un creştin serios. Prima întîlnire cu el a fost foarte simplă şi cordială. Şi cînd te gîndeşti că marea majoritate a romano-catolicilor, cel puţin în Spania, cred că protestanţii evanghelici sunt nişte tipi curioşi, stranii! El m-a rugat să-mi expun problema şi, cu o înţelepciune şi o dragoste necunoscută pînă atunci de mine, m-a consiliat şi m-a încurajat să petrec mult timp cu citirea Noului Testament. Am corespondat în mod regulat.
În februarie 1962 m-am hotărît să fac pasul cel mare, şi anume să plec din preoţia romano-catolică. Nu mai puteam rămîne acolo unde au loc doar nişte ritualuri moarte care, cum se spune în Biblie, „au o formă de evlavie, dar îi neagă puterea“ (2.Timotei 3:5). I-am scris lui Alberto Arajo, cerîndu-i să caute un loc unde să mă pot ascunde, şi de asemenea unui alt pastor din Bilbao, Juan Eizaguirre, cerîndu-i acelaşi lucru, deoarece cu prima ocazie eram ferm hotărît să plec din preoţie.
Domnul este dreptitudinea noastră
Superiorul meu aranjase să predic la celebrarea apariţiilor Fecioarei în Fatima din Portugalia. Am ales această sărbătoare ca moment al plecării din preoţie şi părăsirii poziţiei mele religioase. Am sosit la Madrid în 8 mai 1962. Pe urmă am luat neîntîrziat avionul spre Olanda, ca să fiu ieşit din Spania înainte ca superiorul să afle de fuga mea şi să determine poliţia să închidă graniţele pentru mine.
Pe vremea aceea nu ştiam nimic despre adevărata salvare biblică, dar în Olanda am locuit la o familie protestantă evanghelică. Ei citeau împreună din Biblie şi se rugau după meditaţii pe care le ţineau în casă şi la mese. Ei m-au recomandat lui Dr. Hegger, preot convertit şi director al unei case din Olanda care îi ajuta pe preoţii ce voiau să părăsească sistemul romano-catolic. Această organizaţie e numită In de Rechte Straat (Pe calea dreaptă) după strada la care se face aluzie în Fapte 9:11. Dr. Hegger mi-a devenit consilier şi a răspuns pe baza Cuvîntului lui Dumnezeu la multe dintre întrebările mele doctrinare.
La scurt timp după aceea m-am întors în Spania prin Portugalia (pentru orice siguranţă) ca să-mi vizitez mama. Ea era bolnavă şi-şi făcea griji pentru mine. Domnul a făcut posibil ca să trăiesc în siguranţă cu familia mea timp de o lună, iar mama şi-a revenit vizibil. La întoarcerea mea cu trenul citeam din Biblie şi Îl lăudam pe Domnul.
În această atitudine de laudă, mi-au venit în minte un pasaj biblic după altul, care adevereau că Iesus Cristos este un Salvator perfect, singurul Salvator, Salvatorul atotsuficient, care a adus pe crucea de la Golgota pentru păcatele mele un singur sacrificiu perfect, care nu mai trebuia repetat niciodată, că El era Înlocuitorul meu, purtătorul păcatelor mele, şi că El îmi va atribui dreptitudinea Sa şi-mi va ierta toate păcatele dacă mă voi încrede în El din toată inima. Chiar aşa am şi făcut în clipa aceea. I-am predat Lui viaţa mea, sufletul meu şi L-am primit, încrezîndu-mă în El ca Domnul şi Salvatorul meu pentru totdeauna. Cuvintele lui Dumnezeu s-au împlinit în inima şi în viaţa mea: „Despre Acesta depun mărturie toţi profeţii, că oricine crede în El va primi prin numele Lui iertarea păcatelor“ (Fapte 10:43). Păcatele mele au fost iertate; sufletul meu a fost salvat; cerul a devenit căminul meu; Cristos era al meu, iar eu eram al Său pentru totdeauna.
Rugăciunea pentru romano‐catolici
M-am întors în Olanda. De acolo am contactat The Conversion Center din Havertown, Pennsylvania, în legătură cu venirea mea în America şi cu studierea Cuvîntului lui Dumnezeu. Domnul a făcut posibil ca după înlăturarea unor piedici să ajung în Statele Unite în septembrie 1963, unde am început studiile la Faith Theological Seminary. Pe urmă am urmat şi nişte cursuri speciale la Temple University cu care puteam obţine un titlu de „master“ în literatură spaniolă.
Aşa cum inima apostolului Paul tînjea după salvarea israeliţilor, aşa m-am rugat şi eu pentru iubiţii mei romano-catolici: „Fraţilor, dorinţa inimii mele şi rugăciunea mea la Dumnezeu pentru ei este ca să fie salvaţi. Căci le aduc mărturie că au zel pentru Dumnezeu, dar nu potrivit cunoştinţei. Căci ei nu cunosc dreptitudinea lui Dumnezeu, şi încercînd să-şi stabilească propria lor dreptitudine, nu s-au supus dreptitudinii lui Dumnezeu. Căci Cristos este sfîrşitul Legii spre dreptitudine pentru oricine crede“ (Romani 10:1-4).
Mark Pena s-a născut în Spania. În Olanda a avut parte de „a doua naştere“, adică de naşterea din nou biblică. Înainte de pensionare a păstorit o biserică creştină în Chicago, Illinois, Statele Unite.
(Traducător: Olimpiu S.Cosma)
